Da, știu, din puțul gândirii e scoasă asta. Însă astăzi m-a lovit brusc: nu sunt nemuritoare. Sună absurd, însă cunoscând astăzi un tânăr de 20 de ani am conștientizat că deși „ne batem” parte-n parte în discuții despre aproximativ orice, ne despart 3 ani. Puțin, ar zice unii, însă când mă gândesc unde eram acum 3, unde sunt acum, cine eram, cine sunt și tot așa, inevitabil îmi trece prin cap faptul că nu mai 20 de ani. Și n-o să mai am niciodată.

Viața mea e aici și acum. Se întâmplă în timp ce scriu un post adolescentin (ca toate cele din ultima vreme) și nu o să mă întorc niciodată în momentul ăsta de liniște. Acum se scrie istoria, au loc războaie, se iau decizii, se nasc noi curente artistice. Iar eu sunt parte din toate acestea.

Pare din nou, absurd, însă în excursia asta uităm prea des că niciodată nu vom fi mai frumoși, mai tineri, mai plini de viață ca în momentul ăsta. Luăm mult prea des lucrurile de-a gata și credem că ni se cuvin multe.

Nu, nu sunt buricul universului. Nu, nu vă interesează problemele mele. Și dacă îmi răspundeți urât s-ar putea pur și simplu să aveți o zi proastă. Nu e nimic personal. Nu trebuie să fie totul legat de mine.

Relax. Enjoy the journey. Lay down on the grass. Make love. Enjoy an ice cream. Make a snow man. Go swim. Flirt. Smile. Call a friend .Say I LOVE YOU with all your heart. Eat chocolate. Daydream. Nightdream. Wetdream. Be stupid. Sleep. Call in sick for work. Play. Enjoy the sun. Take a naked bath in the Black Sea. Lose yourself in the music. Sing. Draw. Act. Love. Tomorrow it might all be gone.

The Blog-Health-o-Meter™ reads Fresher than ever.

Crunchy numbers

A Boeing 747-400 passenger jet can hold 416 passengers. This blog was viewed about 6,800 times in 2010. That’s about 16 full 747s.

In 2010, there were 5 new posts, growing the total archive of this blog to 64 posts. There was 1 picture uploaded, taking a total of 28kb.

The busiest day of the year was December 1st with 106 views. The most popular post that day was La mulţi ani, România!.

Where did they come from?

The top referring sites in 2010 were facebook.com, mangeorge.com, ro.wordpress.com, mail.yahoo.com, and images.yandex.ru.

Some visitors came searching, mostly for harta metrou, clatite, masti, metrou, and harta metrorex.

Attractions in 2010

These are the posts and pages that got the most views in 2010.

La mulţi ani, România! December 2008

aventuri la metrou October 2008
1 comment

cum să învârţi clătita? November 2008
6 comments

Bani şi imbecili pe categorii September 2008
5 comments

Da, da, da, iar intrăm în bilanţul de sezon. Ieşim pe plus? Pe minus? Pe zero? E greu de spus deocamdată.

2010 a fost un an bun, cel puţin aşa îmi place să cred. Cu suişuri şi coborâşuri ca fiecare an, dar… am fost promovată, am terminat primul an de master cu bine, mi-am întărit prietenii, am plecat în concediu, mi-am găsit liniştea în plan sentimental. Lucrurile se aşază.

Au fost totuşi şi lucruri dureroase, grele, urâte: am pierdut oameni din viaţa mea, am plâns mai mult ca oricând, am ajuns la burn out de mai multe ori, am fost dezamăgită, am dezamăgit, m-am afundat şi mai tare în muncă, am deviat de la misiunea mea de a schimba lumea, m-am simţit încătuşată în norme ce nu-mi permit să fiu eu însămi.

Poate că înşirate aici toate ar părea că am pierdut ceva mai mult decât am avut la început. Poate chiar aşa este. Cred totuşi că a fost un an bun pentru că am reuşit să supravieţuiesc tuturor acestor lucruri, să mă scutur de fiecare dată când am căzut, să încerc să învăţ ceva din asta, să nu fac aceeaşi greşeală de două ori, ci de fiecare dată una nouă şi să continuu să lupt.

Dintre lucrurile învăţate în 2010, cele mai importante ar fi:

• Să nu uit cine sunt oamenii importanţi din viaţa mea. Să investesc mai mult în ei. Să le arăt cât de importanţi sunt. Pentru că atunci când voi cădea, voi avea nevoie de ei să mă ridice, să mă îmbete, să-mi “lingă rănile”, să mă asculte, să mă certe, să mă ţină-n braţe.
• Că nimic nu e gratis. Poate doar albastru cerului, un asfinţit perfect sau o baie în mare la lumina lunii. Orice altceva costă. Nu neapărat bani.
• Să lupt mereu. Tocmai pentru că nimic nu e gratis, trebuie să lupt continuu ca să ajung acolo unde-mi propun. Soarta ţi-o faci şi singur. 10% din viaţa sunt lucrurile care ţi SE ÎNTÂMPLĂ. 90% sunt ACŢIUNILE TALE în urma a ceea ce ţi se întâmplă…
• Să le acord credit oamenilor din jurul meu. E greu pentru un control freak, dar cred că anul ăsta am învăţat că nu întotdeauna pentru ca un lucru să fie bine făcut, trebuie să-l fac eu.
• Să fiu un om mai bun. Sau cel puţin aşa îmi place să cred. Am învăţat să ascult mai mult, să fiu mai cumpătată, să-mi calc pe orgoliu pentru binele oamenilor din jurul meu.
• Să intru pe geam când sunt dată afară pe uşă. Dacă repetiţia e mama învăţării, perseverenţa şi efortul sunt părinţii succesului. Dacă vreau ceva, nu o să se întâmple nici pentru că îmi doresc eu din tot sufletul şi nici dintr-un noroc chior, aşa că trebuie să insist de fiecare dată chiar dacă devin enervantă uneori…
• Să nu renunţ. Niciodată. Da, ştiu… “Never say never.” Dar cât îmi va curge sânge prin vene pentru asta, n-o să renunţ la cine sunt, la ceea ce-mi doresc, la principiile pe care le urmez, la valorile în care cred. Pentru că fără ele nu sunt nimic. Nu contează funcţia, anii, frumuseţea… toate astea se pierd în timp. Contează doar şi doar cine eşti.
• Să îmi menţin aşteptările jos şi speranţele cât mai sus.
• Să fiu mai flexibilă.
• Că totul e un troc pe lumea asta… totul… da, ai avut dreptate. Ştii tu cine eşti. Din multele dezbateri ăsta este probabil singurul punct la care m-ai convins 100%. Şi vezi, am renunţat la orgoliu şi recunosc că ai avut dreptate.

Cred că la asta s-ar rezuma lucrurile din 2010 pe care le voi duce cu mine în 2011. Şi nu, în ultimul rând, cel mai important lucru pe care îl iau cu mine în anul ce vine este faptul că – contrar aşteptărilor – Nothing broke my spirit yet!

Tot eu, o variantă un pic îmbunătăţită, ceva mai bătrână, ceva mai slabă şi cu multe perechi de cercei în plus, abia aşteaptă provocările anului ce vine!

Voi ce luaţi cu voi în 2011?

Acum ceva ani mă mândream cu un număr mare de prieteni, în timp mi-am dat seama că am un număr de tovarăşi de bere, de glume, de şuete şi alte asemeneam, foarte mare. Prieteni, însă mai puţini…

Testul 1. Mi-am propus să nu mai îmi sun “prietenii” o perioadă îndelungată. Unii, s-au îngrijorat – “Băi, mai trăieşti?” – alţii s-au supărat – “N-ai dat şi tu un telefon de două luni.” Cei mai mulţi însă pur şi simplu nu au sunat…

E interesant să vezi câţi oameni au nevoie de tine, dar nu nevoie în sensul de favoare, de necesar. Nevoie de a te vedea, de a-şi petrece timpul cu tine, de a-ţi da veşti, de a te auzi şi îmbrăţişa (smotoci). Celor care aţi sunat înapoi, supăraţi, îngrijoraţi, etc – vă mulţumesc!

Testul 2. Am ieşit cu o mulţime de “prieteni” într-un timp foarte scurt. Nu a fost ceva planificat, dar a rezultat ca un test până la urmă. Am văzut că uneori nu mai aveam subiecte de conversaţie pentru că lucrurile acelea pe care le aveam în comun la un moment dat nu mai existau. Că tăcerea devenea jenantă şi ne pierdeam în politeţuri. Că poate timpul petrecut cu mine nu era mai plăcut decât un film pe PRO TV pentru ei.

Aşa am învăţat să nu-mi mai petrec timpul cu oameni care nu-s dispuşi să şi-l petreacă mine.

Testul 3. Se spune că prietenul la nevoie se cunoaşte. Hmmm… eu sunt ceva mai exigentă de atât. La nevoie uneori te ajută şi necunoscuţi, şi rivali şi orice om care are o doză de altruism în el. Eu cred că, la fel ca într-o căsnicie, prietenul se cunoaşte la bine şi la rău. La rău (sau la nevoie) – printr-o mână de ajutor, o favoare, un umăr de plâns, o îmbrăţisare, o îmbărbătare, nişte bani cu împrumut şi lista poate să continue. La bine, atunci când se bucură de promovarea ta, chiar daca lui îi merge prost la job, când râde cu tine chiar dacă-l doare capul, când simte nevoia să-ţi împărtăşească o veste bună. Vouă, care aţi râs şi plâns cu mine – vă mulţumesc!

Testul 4. I-am ignorat. Din nou, fără să vreau vreo clipă să-i ignor, având procese de conştiinţă pentru un telefon închis în nas sau un mail nerăspuns. Ideea e că ei au revenit. M-au căutat din nou, m-au înţeles şi cel mai important – au rămas aici lângă mine. S-a întâmplat să nu ne vedem luni la rând sau să îi sun odată cu o anume problemă şi mi-au răspuns, m-au înţeles, m-au ajutat.

Testul 5. Testul 5 e pentru mine. Dragii mei, oare eu vă merit? Pe mine m-aţi testat intenţionat sau nu?

Oricum ar fi, să ştiţi că cel mai important lucru în prietenia noastră sunt experienţele care ne leagă, iar eu, în niciuna din amintirile mele plăcute nu sunt singură. Îmi amintesc cu plăcere vacanţele la ţară cu mersul la pădure şi de căprioare văzute de la distanţă, de chiulurile “cu revista şcolii” din liceu, de caravanele FJSC, de excursiile la munte printre serpentine înzăpezite, de mirosul de vin fiert şi grătarul făcut la minus 10 grade, de plaja de la Neptun, de petrecerile din facultate (“Moşmondeala lui Alin” rămâne memorabilă), de excursii nocturne în cimtir (când se trăgea cu puşca), de clătite, caşcaval pane şi şniţele de la Hochland, de concert “Bon Jovi tribute”, de biliard până se închide localul, de discuţii în contradictoriu interminabile despre dragoste, sex, inocenţă, relaţii, prieteni, depresie, fericire, cărţi, de Cafe Piano, de 74, de cadouri, zâmbete, dans, petreceri, reclamaţii la poliţie, fugit de poliţie la Piaţa Universităţii, de petreceri-surpriză în cămin, de bani împrumutaţi şi re-împrumutaţi, de plânsete la telefon, de nunţi, de croit şi stat trezi nopţi întregi vorbind, bând un vin, de bolţ, de poker, de nenumărate seri în Giotto, de meciuri de fotbal cu urlete, înjurături şi tricourile echipei preferate…

Vă mulţumesc că existaţi, dragii mei dragi!

Vă dedic cu drag o melodie:

http://www.youtube.com/watch?v=2KODZtjOIPg

Azi am avut ocazia să strâng la aceeaşi masă prieteni buni, dragi şi foarte diferiţi. Şi-au dat mâinile, s-au cunoscut, au vorbit şi m-au surprins că la sfârşit s-au înţeles foarte bine. De la “roacări” la amatori de manga şi anime, de la pasionaţi de filmări, la pasionaţi de japoneză şi de croitorie, de la colecţii de ouă Kinder, la colecţii de cărţi, de haine, de materiale, de planuri, vise şi amintiri. În crâşma mea, din colţul blocului unde îmi fac veacul mai des decât pe acasă, oamenii ăştia m-au făcut să am o revelaţie: oricât de diferiţi ar fi ei şi oricât de opuse ar fi direcţiile lor în viaţă, ei au totuşi un lucru în comun: sunt oameni buni. Şi nu, nu pentru că-mi sunt tovarăşi de bere, amăgiri şi vise spun asta. Ei sunt oameni care dau totul. Ca prieteni, la job, la prepararea unui sos de pui cu bulion sau a unor clătite, la mersul pe role şi petrecutul timpului într-o cafenea.

Sunt oamenii care mi-au umplut azi sufletul şi crâşma. Şi mai mult de atât, ca să revin la ce spuneam mai devreme: sunt oameni care mă ajută să-mi asum riscuri pentru a fi fericită. Pentru că ştiu că oricât de rău o voi da în bară ei vor fi acolo (cum au mai fost şi altă dată) să-mi lingă rănile, să-mi dea un sprijin, un umăr de plâns, să mă dojenească, să mă certe când greşesc şi să mă suporte când mă transform într-un mic monstru.

Deci, sunt norocoasă. Şi în caz că nu-i suficient, mai am şi două surori minunate, pe care nu le dau, nu le împrumut şi nu le împart cu nimeni.

So, no pain, no gain. Mă arunc în gol şi văd ce urmează.

O zi în care un simplu “bună”, din partea unui amic de departe m-a aruncat într-o melancolie depresivă, undeva în trecut, când era mai uşor, mai frumos, mai confortabil, mai lipsit de responsabilitităţi. Undeva departe, unde mi-am lăsat inevitabil o bucată de suflet, nişte ani din viaţă şi o mână de prieteni înşiraţi acum prin lume.

A fost o zi în care aveam chef să pictez o chitară roşie…

O zi în care am observat că îmi ia fix 6 melodii să ajung la birou şi 30 de paşi de la staţia de tramvai până să intru în clădire. Că fata din faţa mea îşi pierduse o piatră de la un cercel şi că tipul de lângă ea era nebărbierit de cel puţin 3 zile. În care o colegă s-a aşezat lângă mine şi n-am avut chef să-i vorbesc. Ştiţi situaţiile alea când e prea de dimineaţă ca să socializezi, când nu vrei decât să asculţi melodiile de pe mp3, pe care le-ai mai ascultat de 58459748 de ori şi nu le-ai mai schimbat de doi ani… Şi-ţi scoţi o cască şi spui “bună!” în speranţa că se va prinde că n-ai chef…

O zi în care nu-mi doream decât să opresc timpul în momentul când savuram ţigara în faţa clădirii goale înainte să plec acasă. Şi aş fi avut chef de discuţii interminabile despre dragoste, sex, viaţă, basme, desene, fericire, fotbal, pariuri, săruturi, vacanţe, ţări străine, acasă, optimism şi nebuniile tinereţii… Dar, obosită, m-am îndreptat spre casă, m-am oprit 5 minute pe o bancă să admir cerul ascuns printre clădiri şi poluare, magazinul de haine închis şi să aştept finalul unei poveşti pe care am auzit-o de un milion de ori când eram copil.

A fost o zi în care am gândit, am analizat, am luat-o razna şi am revenit cu picioarele pe pământ: iubesc, cred, sper. Şi asta e tot ce contează.

A fost… a fost ieri.

…scriu mai des pe blog. Odată la opt luni nu înseamnă să ai blog. Trafic 0 nu inseamnă să ai blog. Să-ţi tragi un laptop rosu, mic şi net mobil “ca sa poti scrie de oriunde” nu înseamnă că o şi faci. Poate că mă ascund în spatele ” mai bine puţin şi bun decât mult şi prost”. Sau poate deloc.

…mă arunc în gol din când în când. Să-mi pierd obsesia asta tâmpită pentru control, pentru decizia cea mai bună, pentru răul cel mai mic şi binele cel mai mare. Nu m-am îmbătat, nu m-am drogat niciodată. Mi-am petrecut cei 23 de ani într-o conştienţă permanentă (exceptând două operaţii cu anestezie totală). Poate e vremea să fac o nebunie. Poate tatuajul la care visez de multă vreme, sau pierce-ul în buric sau plecatul cu ghiozdanul în spate şi un iubit de mână unde om vedea cu ochii. Sau un angajament.

…vorbesc mai puţin şi să ascult mai mult.

…dorm mai mult.

…zâmbesc mai des.

…dau tot ce am mai bun din mine fără să aştept nimic la schimb. Pentru că, aşa cum discutam cu un prieten drag, nu mă interesează trocul. Doar atât contează: un zâmbet de fericire în colţul gurii, sentimentul că am schimbat un colţ de lume, că cineva e un pic mai bun, un pic mai fericit sau un pic mai iubit iar eu am contribuit la asta.

…nu renunţ niciodată chiar dacă e vorba de un pariu care mă obligă să dau 3 ture de universitate goală, chiar dacă e vorba de o idee în care nu mai crede nimeni în afară de mine sau de necesitatea de a avea buletinul “mai” urgent decât mi-l pot face ei la poli’ie. Ar trebui să nu renunţ niciodată la mentalitatea de învingător.

…nu uit de prieteni niciodată.

…închei postul şi să plec. Prietenii mă aşteaptă la bere.

GUESS WHO – NU NE-AM NĂSCUT ÎN LOCUL POTRIVIT

Suntem copii, de acum vom fi
Plini de uimire, plini de iubire
Cu ochii va urmarim
Stim de pe acum ce ne asterneti la drum

Nenumarate flori si palate
Sa avem noi maine aur si paine
Voi sunteti niste niste eroi

Dar intr-o zi si noi

Si noi stim c-a trecut mult timp
Va trece inca pe-atat presimt
In 10 ani mai prind
Cativa ce mint,cativa ce tin sa plece
Las`ca trece
Romanu`i facut sa-nece
Amaru` cu sange rece
Cand da de necaz
Petrece cu o bere la rece
Se`ntrece…
Zi-mi de ce furi!
Da` cat mai vrei sa furi ?
Nu vezi ca suntem multe guri?
Si stim cu totii ce-nseamna sa-nduri
Dar cate cazaturi sa-nduri ?
Cam cat te bucuri si cat injuri?
La cate lucruri poftesti din jur?
Si esti sigur ca n-ai destul!

Refren x2 :

Da nu`i nimic,sunt consolat de mic
Tu esti constient ce zic, yo!
Nu ne-am nascut in locul potrivit
Nu, nu, nu ne-am nascut in locul potrivit
N-am primit,am facut totul din nimïc.

Si-ai mei sunt sigur ca ai tai
Nu m-au crescut cu vanatai
M-au invatat cum sa n-o iau pe alte cai
Mi-au explicat ca lumea-i rea
Si viata-i grea,si tre sa fac cumva ceva
Mi-au spus ca odata si-odata se duc
Si tre sa ma agit ca tre sa ma lupt
Ca timpu` trece dintr-un foc
Ma plimba din loc in loc
Ma schimba dupa noroc
M-alearga doar pentru un singur vot
Lumea simte, vrea fapte nu cuvinte
Un simplu om sa fie presedinte!

Refren x2 :

Da nu`i nimic, sunt consolat de mic
Tu esti constient ce zic eu
Nu ne-am nascut in locul potrivit
Nu, nu, nu ne-am nascut in locul potrivit
N-am primit, am facut totul dïn nïmïc.

Fie te transformi într-o lichea ordinară care se dezbracă/mahalagește/umilește pe la posturi de doi lei, fie îți păstrezi decența și demnitatea și ajungi celebru când mori. Deci, prețul celebrității este viața ta.

De ce spun asta? Pentru că astăzi de dimineață a murit Toni de la cârcotași. Și în afără de faptul că era Toni, băiatul grăsun de la Cronică, nu am știut altceva despre el. Dar acum că a murit poveștile apar. Că a fost actor. Că a câștigat premii. Că a fost implicat în misiuni ONU.

De unde să știu eu toate astea?

Pot spune însă că am avut un déjà vu de tipul Teo Peter, Marian Cozma, Anca Parghel și tot așa.

De ce ne hrănim cu morbidul? De ce nu lăsăm morții să se odihnească în pace și familiile să-și revină din șoc?

Nu, noi îi facem celebri post-mortem pe oamenii care meritau audiența noastră în timpul vieții…

Câți mai ascultau muzica trupei Compact înainte de accidentul lui Teo Peter? Câți auziseră măcar de handbalistul Marian Cozma înainte să moară? Câți fuseseră la un concert al Ancăi Parghel?

Oameni valoroși și cvasicunoscuți totodată…

Dacă s-ar face un sondaj pentru a vedea care sunt cele mai celebre vedete din showbizul autohton mă tem că am regăsi în TopTen ciumace, brăilence, tarkisti, solcani, columbence, zăvorance și tot așa. Și ne întrebăm de ce scade numărul olimpicilor!

Ei bine, avem țara pe care o merităm?! Nu cred! România mea nu e asta!

Deci…

Dumnezeu să-l odihnească în pace pe Toni, băiatul simpatic și grăsun de la Cronică! Și de acolo de Sus, să-i șoptească lui Dumnezeu să mai arunce câte o privire spre meleagurile noastre, că tare a uitat de noi și noi de El!

Capodoperele de azi nu mai au nevoie de scenă, actorii suntem noi, măștile sunt reale, replicile improvizate și rolurile complexe.

Nu știu voi, dar eu uneori simt nevoia să umblu goală prin casă. Nemachiată, nepieptănată, singură. Nu pentru că aș fi naturistă, deși apreciez conceptul. Ci pentru că uneori mă simt atât de încătușată că-mi vine să urlu.

Mii de roluri, mii de personaje, mii de scene – când va înceta dramatismul cotidian?

Când vom redeveni noi înșine, dureros de sinceri, fără supărări și ofuscări egoiste, fără complimente ipocrite, fără obligații și angajamente pentru a nu le răni sentimentele celorlalți?

De ce nu putem fi cu toții sinceri? Măcar o zi pe an să spunem tot ce ne trece prin cap, fără să fim judecați sau etichetați?

Gândiți-vă doar o secundă la cum ar fi facă toți am face asta? Oare ne-am supăra pe toți din jurul nostru pentru adevăruri pe care nu suntem pregătiți să le auzim?

Sau dimpotrivă, am învăța să respectăm ceea ce cred alți, și mult mai important decât atât, am învăța să ascultăm, știind că cel de lângă noi e gol, nepieptănat și nemachiat?