Despre

Archive for Octombrie 2008

Pe vremea noastră…

  • Vara era vară, iarna era iarnă, iar primăvara şi toamna chiar existau.
  • Înainte de vacanţa de vară, cam de pe la mijlocul lui mai, ne duceam la şcoală cu sticle pe care le umpleam cu apă şi declanşam adevărate războaie pe coridoarele şcolii şi în clase – umflând parchetul.
  • Iarna era tradiţie, băieţii – aia mari – luau fete mai mici (şi mai pricăjite) şi le aruncau în zăpadă. Urmau „săpunitul” şi tradiţionala răceală care ne ţinea departe de şcoală câteva zile.
  • Primăvara primeam şi dăruiam mărţişoare. Duceam flori profesoarelor şi ne puneam guleraşul cel mai frumos de la uniformă. (Ah, da… purtam uniformă!)
  • Când ne plăcea de cineva îi ceream prietenia, eventual printr-un şir lung de intermediari, apoi roşeam inevitabil…
  • Şanţurile de la ţară erau mereu loc de joacă: vara când ploua făceam bărcuţe de hârtie şi le puneam să plutească, toamna culegeam boambe şi prune din pomii de la marginea şanţului, primăvara culegeam muşeţel şi iarna ne dădeam pe gheaţă.
  • Tot la ţară, ne adunam în poiana din faţa curţii şi jucam volei. Până când venea noaptea şi nu mai vedeam mingea. Sau până se spărgea şi trebuia să mergem să cumpărăm alta.
  • Am „inventat” cuvintele „marfă”, „naşpa” şi „nasol”. Şi tot noi ne-am purtat cu mândrie Boschul-cărămidă din buzunar.
  • Încă mai jucam şotronu’ şi „faţa” în spatele blocului. Şi dacă găseam vreo maşina parcată o puneam şi de un şeptic sau „fete, filme…” (cu varianta actualizată numită „53”). Şi aveam un joc, nu mai ţin minte cum îi zicea, în care dădeam numeam 5 fete şi 5 băieţi, 5 acţiuni, 5 locuri, etc… şi dup-aia îi „cuplam” în funcţie de număr şi râdeam de rezultat. Bineînţeles că întotdeauna la acţiuni puneam chestii „porcoase”.
  • Încă mai existau gumele Turbo şi sucurile de la dozator… (Eram mică, dar îmi aduc aminte că despre cel verde, de kiwi parcă, toată lumea zicea că e „apă chioară”. Cred că prima oară când am auzit expresia asta a fost lângă un dozator.)
  • Când ne luam haine noi sau ne tundeam observa toată lumea.
  • Abia apăruseră picul şi stilourile cu rezervă. Şi am scos de pe piaţă sugativa şi călimara.
  • Purtam ştrampi iarna şi egări la sport (culmea e că egării încă mai există – bleah!!)
  • Eram fascinaţi de Cartoon Network şi de televiziunea prin cablu în general… Am crescut cu Dexter’s Lab şi Scooby-Doo, râdeam la „Chestiunea Zilei” şi încă n-o aveam pe Esca în manualele de istorie.
  • Şi apropo de manuale, exista un singur tip de manual şi o singură editură. Mama îmi lua cărţile din timpul verii. Şi aveam trimestre şi vacanţe mai multe… Dar a venit Reforma Învăţământului şi s-a futut totul… Ah, şi reforma continuă…
  • Abia apăruseră Chupa Chups-urile şi era la mare modă să apari cu limba verde sau albastră la şcoală…

În spiritul unui alt mesaj care a circulat pe net, de tipul „pe vremea noastră – pt cei născuţi în anii ’80” trebuie să precizez că noi, deşi născuţi în ultimii ani ai deceniului cu pricina, purtăm în sufletele noastre acelaşi spirit şi suntem tot nişte hibrizi comunisto-capitalişti. Suntem cool şi gadget-ari, dar cu capul pe umeri. Încă nu am luat-o razna şi nu ne credem buricul pământului. Ah, da… şi existam dinainte de decembrie ’89.

Later edit: Noi nu aveam gânduri sinucigaşe, nu ne vopseam la ochi cu negru şi nu plângeam din orice. Adică nu exista EMO. Poate tocmai apariţia acestui curent arată ceea ce spune şi melodia: COPII DE AZI SUNT MULT MAI TRIŞTI CA NOI!

Etichete:

Nu fac publicitate firmei cu pricina. Vreau doar să le mulţumesc pentru seria de spoturi publicitare legate de „bun-simţ şi responsabilitate”. Îmi place linia pe care merge. Dincolo de faptul că preţul petrolului a scăzut, dar ei au păstrat aceleaşi preţuri. Deh, nimeni nu-i perfect…

Dacă l-aş fi scris eu, nu ar fi fost atât de bine scris. Şi totuşi, îs 100% de acord cu ce zice!

Un articol care merită citit: clipoceşte aici.

Io sunt genu’ ăla de persoană pe care o loveşte inspiraţia numai la privată sau în metrou. Cum am uitat ce voiam să scriu azi – chestie născocită în drumul spre casă, în metrou – voi scrie despre metrou. O mică prezentare a evenimentelor zilnice care au loc în metroaie.

  • Se eliberează un loc. Brusc, cel puţin trei persoane se îndreaptă spre el. Numai una îl poate ocupa. Lupta e crâncenă, aglomeraţia face totul mai palpitant. Oamenii se mişcă, se apropie, dar… numai unul îşi aşează triumfător posteriorul pe scaunul mult râvnit. Ceilalţi, ca să nu-şi arate orgoliul rănit în urma luptei, se prefac ca de fapt se îndreptau spre altceva. Mi-e dat de foarte multe ori să văd, în urma unui astfel de eveniment (o persoană se aşază pe scaunul proaspăt eliberat, în timp ce alta înjură în gând) cum cel care a pierdut îşi fixează privirea spre o bară şi se agaţă decis de ea, încercând să arate că de fapt asta voia de la bun început.
  • Nenea cu paza. De obicei e un bătrânel care stă pe scaun. N-am nimic împotriva faptului că stă pe scaun, doar e om în vârstă. Dar am ceva împotriva faptului că cel care se ocupă de siguranţa mea la metrou nu poate alerga din cauza artritei sau poate fi doborât dintr-un strănut mai puternic. Metrorexu’ dragă, scoate oamenii ăştia la pensie şi lasă-i să se bucure de bătrâneţe şi angajează pe un salariu dublu nişte gorile care măcar să inspire protecţie.
  • Plasmele. N-o să mă plafonez aici în lucruri care s-au spus deja. Un singur lucru am de zis: Nenea Vântu, vezi că au început să ţi se strice plasmele (da, da… alea care te-au costat cam juma’ de milion de eurococo). Şi ca să vedeţi că-s fată bună, spun şi care: aia de la Eroilor, care acoperă ecranele modeste cu ceasul şi minutele care au trecut de la ultimul metrou (care este mult mai neînsemnate ca ecranele cu Monopuly TV). Sindicatu’ lu’ Metrorexu’, nu vă simteţi să faceţi câteva îmbunătăţiri la metrou, din comisionu’ de la plasme? Sau vă pune nenea Vântu să plătiţi reparaţiile la plasme şi n-aveţi de unde?
  • Destinul. Aglomeraţia mi-a fost favorabilă zilele trecute când am fost împinsă efectiv de puhoiu’ de oameni care tocmai urcase la Victoriei în pectoralu’ unui negru superb, cu aromă de nucă de cocos şi piele de ciocolată. Da, m-am bucurat de compania unui Bounty uman până când a coborât şi în locul lui a ajuns un nene a cărui aromă nu vreau s-o descriu pentru că tocmai am mâncat şi tastura mi-e sensibilă la vărsături. În fine, voiam doar să împart cu voi această experienţă.
  • Dac-aş fi pentru o zi preşedintă… eh, preşedinte, nu, dar dacă aş fi o persoană cu putere de decizie aş face următoarele lucruri (deci, ciuliţi urechile şi luaţi notiţe): aş îmbunătăţi transportul în comun (înca 10 linii de metrou, cu metrouri care să vină la interval de 5 minute maxim), rezolvând astfel şi problema traficului (cine ar mai merge cu maşina proprie prin oraş?) şi aş face parcări sub şi supraterane. Votaţi-mă!
  • Staţia Victoriei 1. Peronul care duce spre Romană. Jumătate full, jumătate gol. Românilor încă le place să se îngrămădească precum vitele. Ca să nu zic „vacile”. Sau „boii”…
  • „Atenţie se închid uşile”. Brusc şi concomitent, cel puţin 3 persoane aflate în metrou, în apropierea uşilor sunt împinse sau chiar lovite cu cruzime de disperaţi care se urcă în timp ce uşile se închid. Şi eu mă grăbesc în 80% din timp. Da’, hai să fim oameni, că animalele stau în junglă…
  • Coborârea din metrou. Am observat o chestie care iarăşi este tipică românaşilor: dacă vrei să cobori la Unirii, te ridici şi/sau te apropii de uşă la Universitate, ca să te asiguri că o să ai timp să ieşi!! În alte ţări, sau cel puţin în ţările în care am fost eu şi am apucat să folosesc metroul oamenii se ridicau în picioare după ce metroul se oprea în staţia unde voiau să coboare. Desigur, în acele ţări, oamenii care voiau să intre în metrou îi aşteptau mai întâi pe cei care ieşeau. Că deh, aşa e civilizat. Animalele n-ar ştii, dar ele sunt în junglă.

Misterioase sunt căile blogosferei!

Tânărul în cauză (sau cineva într-o ipostază asemănătoare) mi-a postat un mulţumesc pe blogul lui personal. Nu ştiu daca el e cel căruia i-am dat cartela şi probabil nici el nu ştie dacă eu sunt cea care i-a dat cartela, dar… îi mulţumesc pentru mulţumesc!

Cu plăcere, urâciosule!

Postul în cauză

Etichete:

Re-editez aici un post mai vechi (de pe un alt blog, accesibil doar prietenilor):

Hai să vorbim despre piticii de pe creier. Despre cum îi menţinem sănătoşi. Despre sclerozarea lor. Şi despre cât de minunat e SĂ AI PITICI PE CREIER!!

Mai întâi, axiomele care ţin scleroza departe de piticii de pe creier:

1. Piticul de pe creierul meu este stăpânul meu şi nu există niciun argument raţional mai presus de el.

2. Piticii de pe creier se plictisesc repede, trebuie găsiţi noi pitici în permanenţă! (Comunitatea piticilor trăieşte sub motto-ul „The more, the merrier!”)

3. Când cineva se ia te piticii tăi îi răspunzi sec „Ce piticu’ meu ai, bă??”

4. Niciodată, dar niciodată nu trebuie să superi piticii!

5. Oamenii fără pitici pe creier sunt banali. Iar piticii ştiu asta.

6. Dacă auzi o voce care-ţi spune „Eu sunt piticul de pe creierul tău!” du-te la psihiatru!! Unde ai mai vazut pitici de pe creier care să vorbească?

7. În cazul axiomei de la nr. 6 înseamnă că scleroza te-a afectat pe tine. Sau demenţa. De fapt, cred că ar fi schizofrenia. (Scuze, dar nu-s expertă în boli psihice!) În cazul ăsta, piticii sunt în siguranţă, dar tu, prietene, eşti probabil într-o cămaşă albă cu mâneci lungi…

Cam astea ar fi axiomele care ţin piticii sănătoşi psihic. Aştept alte roade ale gândirii voastre vizavi de posibilele metode de prevenire a sclerozei enanice…

Chiar… care-s piticii de pe „creerii” voştri?

P.S. Axioma nr. 8: La urma urmei, toţi piticii se sclerozează!!

O blondă cu sâni mari şi minte rară, cumva?

„Domnişoara” din imagine nu este altceva decât o manechiunită din plastic, pardon, „fibră ce este 99,8% similară cu pielea umană”, urmaşă a clasicii păpuşi gonflabile. Pentru doritori, trebuie ştiut că îndeplineşte o mulţime de funcţii – de la gemut până la mişcări sacadate -, că are o durată de viaţa medie de 2 ani (în condiţii de utilizare zilnică) şi costă doar 5000 de euro!

Deşi urmaşii lui Onan vor fi fericiţi cu o astfel de invenţie, eu cred că barbaţii normali vor dori în continuare lângă ei o femeie normală, cu celulită, dureri menstruale şi complex de superioritate.

Oricum, mergând pe aceeaşi linie, următorul pas e să avem copii din latex care nu plâng şi nu cer de mâncare, căţei care nu lasă păr pe mochetă şi nu au nevoie de plimbarea zilnică şi plante de birou din fibră 99,8% similară cu frunzele.

Life in plastic is fantastic!


Octombrie 2008
L M M M V S D
« Sep   Noi »
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  

Top click-uri

  • Niciunul