Despre

Archive for Octombrie 2010

Trebuie să închid o poartă din trecut şi să deschid una nouă total opusă din viitor. E momentul de derivă, liniştea dinaintea furtunii sau cum vreţi voi s-o numiţi. Ideea rămâne aceeaşi: no pain, no gain. Un joc periculos ar spune unii. Rămân totuşi nedumeriri, nelinişti, toate agăţate de confortul în care îmi trăiesc traiul şi-mi mănânc mălaiul şi apare întrebarea firească: de ce să schimb ceva? Am un job fain, hobby-uri, crâşme, oameni interesanţi în jurul meu. Sunt o norocoasă, ce mai! Şi totuşi… sufleţelul meu vrea să se arunce în gol, să rişte, să dea 100% apoi 110%, 120% şi cât o fi nevoie mai departe. De ce? Ca să fiu fericită. Scurt şi la obiect: no pain, no gain.

Azi am avut ocazia să strâng la aceeaşi masă prieteni buni, dragi şi foarte diferiţi. Şi-au dat mâinile, s-au cunoscut, au vorbit şi m-au surprins că la sfârşit s-au înţeles foarte bine. De la „roacări” la amatori de manga şi anime, de la pasionaţi de filmări, la pasionaţi de japoneză şi de croitorie, de la colecţii de ouă Kinder, la colecţii de cărţi, de haine, de materiale, de planuri, vise şi amintiri. În crâşma mea, din colţul blocului unde îmi fac veacul mai des decât pe acasă, oamenii ăştia m-au făcut să am o revelaţie: oricât de diferiţi ar fi ei şi oricât de opuse ar fi direcţiile lor în viaţă, ei au totuşi un lucru în comun: sunt oameni buni. Şi nu, nu pentru că-mi sunt tovarăşi de bere, amăgiri şi vise spun asta. Ei sunt oameni care dau totul. Ca prieteni, la job, la prepararea unui sos de pui cu bulion sau a unor clătite, la mersul pe role şi petrecutul timpului într-o cafenea.

Sunt oamenii care mi-au umplut azi sufletul şi crâşma. Şi mai mult de atât, ca să revin la ce spuneam mai devreme: sunt oameni care mă ajută să-mi asum riscuri pentru a fi fericită. Pentru că ştiu că oricât de rău o voi da în bară ei vor fi acolo (cum au mai fost şi altă dată) să-mi lingă rănile, să-mi dea un sprijin, un umăr de plâns, să mă dojenească, să mă certe când greşesc şi să mă suporte când mă transform într-un mic monstru.

Deci, sunt norocoasă. Şi în caz că nu-i suficient, mai am şi două surori minunate, pe care nu le dau, nu le împrumut şi nu le împart cu nimeni.

So, no pain, no gain. Mă arunc în gol şi văd ce urmează.

Anunțuri

…care trec încet-încet. În care vezi în slow motion cum coboară şi urcă oamenii in fiecare din cele 7 staţii de tramvai pe care le parcurg dimineaţa.

O zi în care un simplu „bună”, din partea unui amic de departe m-a aruncat într-o melancolie depresivă, undeva în trecut, când era mai uşor, mai frumos, mai confortabil, mai lipsit de responsabilitităţi. Undeva departe, unde mi-am lăsat inevitabil o bucată de suflet, nişte ani din viaţă şi o mână de prieteni înşiraţi acum prin lume.

A fost o zi în care aveam chef să pictez o chitară roşie…

O zi în care am observat că îmi ia fix 6 melodii să ajung la birou şi 30 de paşi de la staţia de tramvai până să intru în clădire. Că fata din faţa mea îşi pierduse o piatră de la un cercel şi că tipul de lângă ea era nebărbierit de cel puţin 3 zile. În care o colegă s-a aşezat lângă mine şi n-am avut chef să-i vorbesc. Ştiţi situaţiile alea când e prea de dimineaţă ca să socializezi, când nu vrei decât să asculţi melodiile de pe mp3, pe care le-ai mai ascultat de 58459748 de ori şi nu le-ai mai schimbat de doi ani… Şi-ţi scoţi o cască şi spui „bună!” în speranţa că se va prinde că n-ai chef…

O zi în care nu-mi doream decât să opresc timpul în momentul când savuram ţigara în faţa clădirii goale înainte să plec acasă. Şi aş fi avut chef de discuţii interminabile despre dragoste, sex, viaţă, basme, desene, fericire, fotbal, pariuri, săruturi, vacanţe, ţări străine, acasă, optimism şi nebuniile tinereţii… Dar, obosită, m-am îndreptat spre casă, m-am oprit 5 minute pe o bancă să admir cerul ascuns printre clădiri şi poluare, magazinul de haine închis şi să aştept finalul unei poveşti pe care am auzit-o de un milion de ori când eram copil.

A fost o zi în care am gândit, am analizat, am luat-o razna şi am revenit cu picioarele pe pământ: iubesc, cred, sper. Şi asta e tot ce contează.

A fost… a fost ieri.

…fur mai mult timp pentru mine. Să nu ma mai dau peste cap ca idioata să iasă totul bine: prezentarea pt şefu’ să fie perfect aliniată în pagină, acelaşi font pe toate paginile, poze perfect paralele, culori complementare. Şi stai că mă duc la baie în singurele 5 minute pe care le rup din timpul slujbei şi fix atunci are cineva nevoie de mine. „Ai timp?” „Desigur”, spun, in timp ce-mi trec greutatea corpului de pe un picior pe altul. Se face ora 4:30 şi încă n-am mâncat. Termin mailul şi cobor disperată la cantina de jos unde închid la 5:00. „Mai aveţi pizza?”. „Nu…” „Nici sandwishuri?” „Nu, trebuia să vii mai devreme…” „Atunci da-mi un Vogue rosu… Nu, nu roz, rosu! Multumesc! O seara faina”.

…scriu mai des pe blog. Odată la opt luni nu înseamnă să ai blog. Trafic 0 nu inseamnă să ai blog. Să-ţi tragi un laptop rosu, mic şi net mobil „ca sa poti scrie de oriunde” nu înseamnă că o şi faci. Poate că mă ascund în spatele ” mai bine puţin şi bun decât mult şi prost”. Sau poate deloc.

…mă arunc în gol din când în când. Să-mi pierd obsesia asta tâmpită pentru control, pentru decizia cea mai bună, pentru răul cel mai mic şi binele cel mai mare. Nu m-am îmbătat, nu m-am drogat niciodată. Mi-am petrecut cei 23 de ani într-o conştienţă permanentă (exceptând două operaţii cu anestezie totală). Poate e vremea să fac o nebunie. Poate tatuajul la care visez de multă vreme, sau pierce-ul în buric sau plecatul cu ghiozdanul în spate şi un iubit de mână unde om vedea cu ochii. Sau un angajament.

…vorbesc mai puţin şi să ascult mai mult.

…dorm mai mult.

…zâmbesc mai des.

…dau tot ce am mai bun din mine fără să aştept nimic la schimb. Pentru că, aşa cum discutam cu un prieten drag, nu mă interesează trocul. Doar atât contează: un zâmbet de fericire în colţul gurii, sentimentul că am schimbat un colţ de lume, că cineva e un pic mai bun, un pic mai fericit sau un pic mai iubit iar eu am contribuit la asta.

…nu renunţ niciodată chiar dacă e vorba de un pariu care mă obligă să dau 3 ture de universitate goală, chiar dacă e vorba de o idee în care nu mai crede nimeni în afară de mine sau de necesitatea de a avea buletinul „mai” urgent decât mi-l pot face ei la poli’ie. Ar trebui să nu renunţ niciodată la mentalitatea de învingător.

…nu uit de prieteni niciodată.

…închei postul şi să plec. Prietenii mă aşteaptă la bere.

Etichete:

Octombrie 2010
L M M M V S D
« Ian   Dec »
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

Top click-uri

  • Niciunul