Despre

Archive for the ‘amintiri din copilarie’ Category

Astăzi o să scriu despre prieteni şi prietenie.

Acum ceva ani mă mândream cu un număr mare de prieteni, în timp mi-am dat seama că am un număr de tovarăşi de bere, de glume, de şuete şi alte asemeneam, foarte mare. Prieteni, însă mai puţini…

Testul 1. Mi-am propus să nu mai îmi sun „prietenii” o perioadă îndelungată. Unii, s-au îngrijorat – „Băi, mai trăieşti?” – alţii s-au supărat – „N-ai dat şi tu un telefon de două luni.” Cei mai mulţi însă pur şi simplu nu au sunat…

E interesant să vezi câţi oameni au nevoie de tine, dar nu nevoie în sensul de favoare, de necesar. Nevoie de a te vedea, de a-şi petrece timpul cu tine, de a-ţi da veşti, de a te auzi şi îmbrăţişa (smotoci). Celor care aţi sunat înapoi, supăraţi, îngrijoraţi, etc – vă mulţumesc!

Testul 2. Am ieşit cu o mulţime de „prieteni” într-un timp foarte scurt. Nu a fost ceva planificat, dar a rezultat ca un test până la urmă. Am văzut că uneori nu mai aveam subiecte de conversaţie pentru că lucrurile acelea pe care le aveam în comun la un moment dat nu mai existau. Că tăcerea devenea jenantă şi ne pierdeam în politeţuri. Că poate timpul petrecut cu mine nu era mai plăcut decât un film pe PRO TV pentru ei.

Aşa am învăţat să nu-mi mai petrec timpul cu oameni care nu-s dispuşi să şi-l petreacă mine.

Testul 3. Se spune că prietenul la nevoie se cunoaşte. Hmmm… eu sunt ceva mai exigentă de atât. La nevoie uneori te ajută şi necunoscuţi, şi rivali şi orice om care are o doză de altruism în el. Eu cred că, la fel ca într-o căsnicie, prietenul se cunoaşte la bine şi la rău. La rău (sau la nevoie) – printr-o mână de ajutor, o favoare, un umăr de plâns, o îmbrăţisare, o îmbărbătare, nişte bani cu împrumut şi lista poate să continue. La bine, atunci când se bucură de promovarea ta, chiar daca lui îi merge prost la job, când râde cu tine chiar dacă-l doare capul, când simte nevoia să-ţi împărtăşească o veste bună. Vouă, care aţi râs şi plâns cu mine – vă mulţumesc!

Testul 4. I-am ignorat. Din nou, fără să vreau vreo clipă să-i ignor, având procese de conştiinţă pentru un telefon închis în nas sau un mail nerăspuns. Ideea e că ei au revenit. M-au căutat din nou, m-au înţeles şi cel mai important – au rămas aici lângă mine. S-a întâmplat să nu ne vedem luni la rând sau să îi sun odată cu o anume problemă şi mi-au răspuns, m-au înţeles, m-au ajutat.

Testul 5. Testul 5 e pentru mine. Dragii mei, oare eu vă merit? Pe mine m-aţi testat intenţionat sau nu?

Oricum ar fi, să ştiţi că cel mai important lucru în prietenia noastră sunt experienţele care ne leagă, iar eu, în niciuna din amintirile mele plăcute nu sunt singură. Îmi amintesc cu plăcere vacanţele la ţară cu mersul la pădure şi de căprioare văzute de la distanţă, de chiulurile „cu revista şcolii” din liceu, de caravanele FJSC, de excursiile la munte printre serpentine înzăpezite, de mirosul de vin fiert şi grătarul făcut la minus 10 grade, de plaja de la Neptun, de petrecerile din facultate („Moşmondeala lui Alin” rămâne memorabilă), de excursii nocturne în cimtir (când se trăgea cu puşca), de clătite, caşcaval pane şi şniţele de la Hochland, de concert „Bon Jovi tribute”, de biliard până se închide localul, de discuţii în contradictoriu interminabile despre dragoste, sex, inocenţă, relaţii, prieteni, depresie, fericire, cărţi, de Cafe Piano, de 74, de cadouri, zâmbete, dans, petreceri, reclamaţii la poliţie, fugit de poliţie la Piaţa Universităţii, de petreceri-surpriză în cămin, de bani împrumutaţi şi re-împrumutaţi, de plânsete la telefon, de nunţi, de croit şi stat trezi nopţi întregi vorbind, bând un vin, de bolţ, de poker, de nenumărate seri în Giotto, de meciuri de fotbal cu urlete, înjurături şi tricourile echipei preferate…

Vă mulţumesc că existaţi, dragii mei dragi!

Vă dedic cu drag o melodie:

http://www.youtube.com/watch?v=2KODZtjOIPg

Etichete:

Pe vremea noastră…

  • Vara era vară, iarna era iarnă, iar primăvara şi toamna chiar existau.
  • Înainte de vacanţa de vară, cam de pe la mijlocul lui mai, ne duceam la şcoală cu sticle pe care le umpleam cu apă şi declanşam adevărate războaie pe coridoarele şcolii şi în clase – umflând parchetul.
  • Iarna era tradiţie, băieţii – aia mari – luau fete mai mici (şi mai pricăjite) şi le aruncau în zăpadă. Urmau „săpunitul” şi tradiţionala răceală care ne ţinea departe de şcoală câteva zile.
  • Primăvara primeam şi dăruiam mărţişoare. Duceam flori profesoarelor şi ne puneam guleraşul cel mai frumos de la uniformă. (Ah, da… purtam uniformă!)
  • Când ne plăcea de cineva îi ceream prietenia, eventual printr-un şir lung de intermediari, apoi roşeam inevitabil…
  • Şanţurile de la ţară erau mereu loc de joacă: vara când ploua făceam bărcuţe de hârtie şi le puneam să plutească, toamna culegeam boambe şi prune din pomii de la marginea şanţului, primăvara culegeam muşeţel şi iarna ne dădeam pe gheaţă.
  • Tot la ţară, ne adunam în poiana din faţa curţii şi jucam volei. Până când venea noaptea şi nu mai vedeam mingea. Sau până se spărgea şi trebuia să mergem să cumpărăm alta.
  • Am „inventat” cuvintele „marfă”, „naşpa” şi „nasol”. Şi tot noi ne-am purtat cu mândrie Boschul-cărămidă din buzunar.
  • Încă mai jucam şotronu’ şi „faţa” în spatele blocului. Şi dacă găseam vreo maşina parcată o puneam şi de un şeptic sau „fete, filme…” (cu varianta actualizată numită „53”). Şi aveam un joc, nu mai ţin minte cum îi zicea, în care dădeam numeam 5 fete şi 5 băieţi, 5 acţiuni, 5 locuri, etc… şi dup-aia îi „cuplam” în funcţie de număr şi râdeam de rezultat. Bineînţeles că întotdeauna la acţiuni puneam chestii „porcoase”.
  • Încă mai existau gumele Turbo şi sucurile de la dozator… (Eram mică, dar îmi aduc aminte că despre cel verde, de kiwi parcă, toată lumea zicea că e „apă chioară”. Cred că prima oară când am auzit expresia asta a fost lângă un dozator.)
  • Când ne luam haine noi sau ne tundeam observa toată lumea.
  • Abia apăruseră picul şi stilourile cu rezervă. Şi am scos de pe piaţă sugativa şi călimara.
  • Purtam ştrampi iarna şi egări la sport (culmea e că egării încă mai există – bleah!!)
  • Eram fascinaţi de Cartoon Network şi de televiziunea prin cablu în general… Am crescut cu Dexter’s Lab şi Scooby-Doo, râdeam la „Chestiunea Zilei” şi încă n-o aveam pe Esca în manualele de istorie.
  • Şi apropo de manuale, exista un singur tip de manual şi o singură editură. Mama îmi lua cărţile din timpul verii. Şi aveam trimestre şi vacanţe mai multe… Dar a venit Reforma Învăţământului şi s-a futut totul… Ah, şi reforma continuă…
  • Abia apăruseră Chupa Chups-urile şi era la mare modă să apari cu limba verde sau albastră la şcoală…

În spiritul unui alt mesaj care a circulat pe net, de tipul „pe vremea noastră – pt cei născuţi în anii ’80” trebuie să precizez că noi, deşi născuţi în ultimii ani ai deceniului cu pricina, purtăm în sufletele noastre acelaşi spirit şi suntem tot nişte hibrizi comunisto-capitalişti. Suntem cool şi gadget-ari, dar cu capul pe umeri. Încă nu am luat-o razna şi nu ne credem buricul pământului. Ah, da… şi existam dinainte de decembrie ’89.

Later edit: Noi nu aveam gânduri sinucigaşe, nu ne vopseam la ochi cu negru şi nu plângeam din orice. Adică nu exista EMO. Poate tocmai apariţia acestui curent arată ceea ce spune şi melodia: COPII DE AZI SUNT MULT MAI TRIŞTI CA NOI!

Etichete:

Videou’ ăsta l-am primit pe mail de la sor-mea (una dintre ele). Mi se pare că l-am văzut şi la televizor, undeva. Oricum, are legătură directă cu campania mea. Watch and learn!

Thanks, sis!

Etichete:

Vai, vai, am uitat două „jucării” care nu doar că mi-au marcat copilăria, dar le-am adorat:

Bicicleta – am primit-o de ziua mea, când am împlinit 6 ani şi a fost cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată. Mergeam pe bicicletă zilnic, ore-n şir… Bicicleta mea, deşi nu a intrat în categoria miilor de chestii pe care le-am botezat cu nume stupide, mi-a fost tare, tare dragă. Era albă, cu nişte flori mov pictate pe cadru (mă rog, n-avea cadru ca era bicicletă pt fetiţe, avea o bară oblică…), un coşuleţ alb în faţă, şaua era mov deschis, pedalele tot mov. Avea nişte roţi ajutătoare albe. Doamne, cât iubeam bicicleta aia!!!!

Bicicletuţo… încă te mai iubesc, să ştii!! Şi ştiu că acolo, în Raiul Bicicletelor eşti fericită, pentru că meriţi!!!!!

Rolele – mi le-am cumpărat singură prin ’99. Îmi amintesc că am strâns ban pe ban ca să le cumpăr. Erau de-alea de plastic, care făceau zgomot, dar era plastic de cea mai bună calitate, iar ele, draguţele de ele, încă mai există printr-un sertărel undeva…. Mi le-am dorit tare mult. Acum am unele cu roţi de silicon pe care le iubesc cel puţin la fel de mult. De data asta au fost cadou. De la cineva drag. Se ştie el cine.

Bun, şi aş mai vrea să amintesc un personaj drag uneia dintre iubitele mele sore: Sandy – păpuşica blondă cu părul scurt şi training mov pe care sor-mea o iubea la nebunie şi care ani de zile avea un loc privilegiat pe recamierul nostru.

Bun, acum mai rămâne doar să postez şi nişte poze… Am rămas datoare şi cu alea de la Paris, ştiu.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la jucăriile copilăriei mele îmi vine să mai fiu copil de două-trei ori. Aşa că vă invit să vă enumeraţi şi prezentaţi jucăriile care v-au marcat copilăria. O să încep eu, în ordine aleatorie, ca să nu se supere nimeni:

  • Pusini – fidela acompaniantă a nopţilor mele, ursulica Pusini împlineşte de Crăciunul acesta 13 ani. A fost adusă de Moşul în ’95. Numele îi vine de la mania mea de a-mi numi pluşurile „Pusica”, „Pufica” şi altele asemenea. Mania mi-a trecut după vârsta de 9 ani. Pluşurile au rămas. De precizat că Pusini şi-a întâlnit de curând sufletul-pereche, Potok, în vârstă de 24 de ani. Cu ei doi îmi împart patul  momentan (nu-mi place să dorm singură!)
  • Jaime – se citeşte „Jaimi” şi este un ditai păpuşoiu’ (nu mă refer la porumb!) de 3 kg. Mi l-a adus Moşu’ în ’94. La vremea respectivă era aproape mai mare ca mine. L-am cărat prin aeroporturi şi am fost „ameninţată” că îl vor tăia la vama ca să-l caute de droguri. Spre fericirea mea, Jaimilică e încă întreg şi mă priveşte de pe şifonier galeş, cu ochii lui albaştrii şi pletele lui blonde.
  • Fofinha – este o şoricioaică destul de voluminoasă pe care am primit-o cadou de ziua mea în ’96. „Fofinha” înseamnă dolofană. Şi ea a fost cărată prin diverse aeropoarte şi a scăpat nevătămată, slavă Domnului!
  • Dolly & Maria – două papuşele mari şi simpatice. Dolly „cântă” melodia „Old McDonald has a farm ya-ya-yooo” şi i se aprind cerceii verzi (acum nu i se mai aprinde decât unul, ce-i drept). Maria  e papuşa clasică de 40-50 cm (la fel ca Dolly). Numele ei nu este decât o altă dovadă a egocentrismului meu.
  • Roza este era o păpuşă galbenă de plastic (goală pe dinăuntru) cu care făceam baie. Deşi galbenă, mie-mi plăcea să-i zic Roza.
  • Iepurica & Ursulica – sunt – evident! – două pluşuri în formă de…. iepuroaică şi ursuloaică. Lipsa de imaginaţie a numelor lor nu îmi aparţine, ele fiind proprietate a surorei mele.
  • Păpuşile Barbie: Jennifer, Jennifer şi iarăşi Jennifer: am avut multe păpuşi Barbie. Când mă jucam cu ele le chema de fiecare dată Jennifer. Majoritatea au rămas fără câte-un picior. De precizat că eu la 12 ani încă mă jucam cu păpuşile (Barbie), dar ajunsesem la nivelul de dizainăr, nu mă mai jucam de-a mama şi de-a tata. Am avut şi-un Ken, dar el era soţul lui Steffi, care Steffi nu era Barbie!!
  • mixerul mov – aveam un mixer mov de care eram îndrăgostită. Bucătăream frunze, fructe, plante otrăvitoare, orice se putea amesteca în micuţul castron galben care însoţea mixerul!
  • Grasu – este un hipopotam roz pe care deşi L-am primit (adică EU!) cadou de ziua mea din partea surorilor mele, acum îi veghează patul şi nopţile… sorei mele (da, adică ŞI-a cam făcut singură cadoul)! Numele îi vine de la silueta „silfidică” pe care o are. Acum, ce-i drept, e cam strâmb. Deh, are şi el anii lui.

În speranţa că nu am uitat pe nimeni şi cu promisiunea de a posta poze cu cei despre care tocmai am vorbit, mă duc să-mi usuc părul că-i frig şi sunt răcită.

Aştept să aud despre jucăriile care v-au marcat vouă copilăria!!


Iulie 2017
L M M M V S D
« Sep    
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31  

Top click-uri

  • Niciunul