Despre

Archive for the ‘copilul care vrea sa schimbe lumea’ Category

…fur mai mult timp pentru mine. Să nu ma mai dau peste cap ca idioata să iasă totul bine: prezentarea pt şefu’ să fie perfect aliniată în pagină, acelaşi font pe toate paginile, poze perfect paralele, culori complementare. Şi stai că mă duc la baie în singurele 5 minute pe care le rup din timpul slujbei şi fix atunci are cineva nevoie de mine. „Ai timp?” „Desigur”, spun, in timp ce-mi trec greutatea corpului de pe un picior pe altul. Se face ora 4:30 şi încă n-am mâncat. Termin mailul şi cobor disperată la cantina de jos unde închid la 5:00. „Mai aveţi pizza?”. „Nu…” „Nici sandwishuri?” „Nu, trebuia să vii mai devreme…” „Atunci da-mi un Vogue rosu… Nu, nu roz, rosu! Multumesc! O seara faina”.

…scriu mai des pe blog. Odată la opt luni nu înseamnă să ai blog. Trafic 0 nu inseamnă să ai blog. Să-ţi tragi un laptop rosu, mic şi net mobil „ca sa poti scrie de oriunde” nu înseamnă că o şi faci. Poate că mă ascund în spatele ” mai bine puţin şi bun decât mult şi prost”. Sau poate deloc.

…mă arunc în gol din când în când. Să-mi pierd obsesia asta tâmpită pentru control, pentru decizia cea mai bună, pentru răul cel mai mic şi binele cel mai mare. Nu m-am îmbătat, nu m-am drogat niciodată. Mi-am petrecut cei 23 de ani într-o conştienţă permanentă (exceptând două operaţii cu anestezie totală). Poate e vremea să fac o nebunie. Poate tatuajul la care visez de multă vreme, sau pierce-ul în buric sau plecatul cu ghiozdanul în spate şi un iubit de mână unde om vedea cu ochii. Sau un angajament.

…vorbesc mai puţin şi să ascult mai mult.

…dorm mai mult.

…zâmbesc mai des.

…dau tot ce am mai bun din mine fără să aştept nimic la schimb. Pentru că, aşa cum discutam cu un prieten drag, nu mă interesează trocul. Doar atât contează: un zâmbet de fericire în colţul gurii, sentimentul că am schimbat un colţ de lume, că cineva e un pic mai bun, un pic mai fericit sau un pic mai iubit iar eu am contribuit la asta.

…nu renunţ niciodată chiar dacă e vorba de un pariu care mă obligă să dau 3 ture de universitate goală, chiar dacă e vorba de o idee în care nu mai crede nimeni în afară de mine sau de necesitatea de a avea buletinul „mai” urgent decât mi-l pot face ei la poli’ie. Ar trebui să nu renunţ niciodată la mentalitatea de învingător.

…nu uit de prieteni niciodată.

…închei postul şi să plec. Prietenii mă aşteaptă la bere.

Etichete:

Capodoperele de azi nu mai au nevoie de scenă, actorii suntem noi, măștile sunt reale, replicile improvizate și rolurile complexe.

Nu știu voi, dar eu uneori simt nevoia să umblu goală prin casă. Nemachiată, nepieptănată, singură. Nu pentru că aș fi naturistă, deși apreciez conceptul. Ci pentru că uneori mă simt atât de încătușată că-mi vine să urlu.

Mii de roluri, mii de personaje, mii de scene – când va înceta dramatismul cotidian?

Când vom redeveni noi înșine, dureros de sinceri, fără supărări și ofuscări egoiste, fără complimente ipocrite, fără obligații și angajamente pentru a nu le răni sentimentele celorlalți?

De ce nu putem fi cu toții sinceri? Măcar o zi pe an să spunem tot ce ne trece prin cap, fără să fim judecați sau etichetați?

Gândiți-vă doar o secundă la cum ar fi facă toți am face asta? Oare ne-am supăra pe toți din jurul nostru pentru adevăruri pe care nu suntem pregătiți să le auzim?

Sau dimpotrivă, am învăța să respectăm ceea ce cred alți, și mult mai important decât atât, am învăța să ascultăm, știind că cel de lângă noi e gol, nepieptănat și nemachiat?

Întotdeauna am fost oaia verde a turmei, am observat erorile, nedreptăţile, neconcordanţele. Atenţie la detalii? Poate, deşi e surprinzător la o împrăştiată ca mine. Întotdeauna am încercat să îndrept toate astea. Cândva îmi reuşea. Cândva îmi dedicam toată energia pentru a schimba tot ce nu puteam accepta. Acum încerc să accept ce nu pot schimba. Ce se întâmplă?

De ce dintr-odată nu ne mai pasă? De ce uităm ce am fost? Ce am vrut?

Poate se numeşte maturizare. Poate că asta presupune să fii adult: să devii imun la tot ce nu te implică, să ridici nepăsarea la rang de virtute, să nu te mai rănească răutatea voluntară a celorlalţi. Ei bine, dacă asta presupune să fiu adult, refuz. Nu aş suporta să nu-mi mai pese deloc.

Da, poate că am lăsat salvarea lumii pe mai încolo, poate că am acceptat că nu voi eradica foamea şi bolile Africii, că nu voi fi un Martin Luther King al generaţiei mele, că oricât aş încerca, răutate va exista mereu, că lucrurile pe care eu le văd atât de simple, le vor complica mereu minţi perverse… Dar nu voi uita niciodată să-mi pese! Nu voi renunţa niciodată la a fi umană! Nu voi pune niciodată slujba deasupra familiei şi prietenilor, cariera deasupra dragostei, nu îmi voi încărca niciodată conştiinţa, nu voi judeca pe nimeni – nu am dreptul! – şi nu voi face rău doar pentru că pot! Şi încă ceva, mă voi dedica mereu trup şi suflet fiecărui aspect al vieţii mele!

Şi vă recomand tuturor, atei, creştini, musulmani, evrei sau ce-oţi  fi: trăiţi fiecare zi ca şi cum cineva v-ar cere socoteală la un moment dat!

În plină criză mondială îmi permit să vă spun: Donaţi! Timp, de ziua voluntariatului (5 decembrie)! Mai exact, în perioada 3-5 decembrie sunteţi aşteptaţi (inclusiv de mine, personal, în carne şi oase) în Piaţa Universităţii pentru a afla ce înseamnă să fii voluntar şi poate chiar să deveniţi voluntari.

crr-banner_hp_timp

Chiar, TU câte ore stai zilnic pe mess? Câte ore pierzi lenevind în faţa televizorului? Câte ore dedici shoppingului, discotecilor şi plimbărilor?

Fă un calcul şi dacă ai un mic proces de conştiinţă, poate e cazul să rupi din timpul tău câteva ore. Nu zilnic. Nu cu normă. Pentru că voluntariatul nu se face „la program”. E vorba despre timpul tău, forţa ta de muncă şi dorinţa ta de a face ceva pentru lumea asta. Nu, n-o să schimbi lumea cu totul. Dar dacă schimbi lumea pe o rază de 50 de metri în jurul tău, pe oriunde treci, te poţi declara mulţumit!

Nu mă crede pe cuvânt! Aştept să te conving faţă-n faţă!

P.S. Pe mine mă găsiţi acolo pe 3 decembrie, după ora 3.

Hai că totuşi s-a întâmplat şi un lucru bun azi: tipu’ despre care am scris în postul ăsta şi-a „retras” site-ul de pe net. Nu vreau să-mi asum merite aiurea şi să spun că mi se datorează mie, dar m-ar bucura să aflu că am avut şi eu o mică contribuţie la purificarea internetului de dobitoci! 

Da, ştiu, sunt în întârziere… 🙂

Etichete:

Nu fac publicitate firmei cu pricina. Vreau doar să le mulţumesc pentru seria de spoturi publicitare legate de „bun-simţ şi responsabilitate”. Îmi place linia pe care merge. Dincolo de faptul că preţul petrolului a scăzut, dar ei au păstrat aceleaşi preţuri. Deh, nimeni nu-i perfect…

Dragi nesimţiţi,

În urma unor cugetări şi analize profunde ale oamenilor din jurul meu („clipoceşte” la postu’ ăsta!) am decis să iniţiez o campanie pentru ajutorarea handicapaţilor. Pentru că aşa se numesc şi oamenii care din varii motive şi-au pierdut vreun simţ. Iar voi sunteţi handicapaţii pe care vreau să-i ajut. Pentru că v-aţi pierdut bunul-simţ. Nu-i nimic, unii se nasc fără, alţii îl pierd pe parcurs.

Pentru tine, călătorul de pe scaunul din faţă care ascultă manele la mobil; vecinul care-mi trânteşte uşa-n nas deşi m-a văzut în urma lui; vânzătorul care se răsteşte la mine; colega care se face că „nu mă vede”, deşi am salutat-o; puştiul care-mi pune mâna pe fund şi i se pare amuzant; taximetristul care înjură ca la uşa cortului ceilalţi participanţi la trafic; şoferul care mă şterge cu oglinda retrovizoare gonind fără a se uita în urmă, pe trotuar; poliţistul care nu ştie să vorbească cu „dumneavoastră” când mă amendează; profesorul care îmi face avansuri; colegul care mă hărţuieşte; băieţaşii de cartier care mă fluieră şi mi se adresează cu „păpuşe”; copiii vecinilor care tropăie la ore târzii şi dau muzica la maxim când nu-s părinţii acasă; posesorii de căţei care nu adună excrementele lăsate de animalul lor pe motiv că „ce, dacă tot sunt atâţia câini comunitari… io de ce să strâng?”; baba care trece în faţă fără a sta la coadă pe motiv că-i operată; vânzătoarea care aproape intră cu mine în cabină în timp ce mă schimb; şoferii care parchează anapoda pe trotuar fără să lase măcar 20-30 de cm prin care să te strecori; fetele prea fardate şi prea fiţoase care se uită la mine de sus, cocoţate pe platforme multicolore de 10-12 cm; băiatu’ gelat care are valoare şi mă face „proastă” pentru că nu mă interesează nici ce spune, nici cine este sau cum arată; ţiagnii care fac nuntă „regească” la cort, în spatele blocului, cu manele la maxim; puştii needucaţi, care n-au habar ce e ăla sex dar vorbesc toată ziua cu „plm”; bărbatul care se ţine de aceeaşi bară cu mine şi nu se împacă bine cu apa şi săpunul, dar ţine morţiş să îmi împărtăşească îndeaproape aroma lui proprie ce aduce puţin a mosc putrezit; cocalarul care soarbe ultima picătură de Pepsi, din picioare, înainte de a pleca din restaurant, că deh, dacă tot a dat 3 lei pe suc…; cocalariţele care umblă-n gaşcă şi-mi fac trimiteri la rudele moarte pentru că li s-a părut că mă uitam la ele, asta după ce mă ameninţă cu bătaia; toţi ăia care jignesc, urlă sau claxonează în trafic ca tâmpiţii; toţi ăia care fac scandal pentru 50 de bani; şi în principiu, toţi ăia care prin acţiunile lor jignesc, deranjează sau agresează pe cei din jur. Adică voi, nesimţiţii.

Nu ştiu exact cum voi face această campanie, dar aştept idei de la cititorii mei fideli (am norocul că am trafic mic şi cei care mă citesc îmi sunt şi prieteni). Pentru că nu mai suport oraşul ăsta şi oamenii care îl populează. Pentru că îi spuneam astăzi unei prietene care-mi zicea că ei nu-i mai pasă, că dacă nu încerci să schimbi ceva nu ai dreptul să te plângi. Ea mi-a răspuns sec: Nu mă plâng. Eu zic să ne plângem, dar nu de milă! Mai fac câteva încercări de a schimba ceva. Încă mai am imboldul ăsta. Poate sunt naivă. Dacă nu reuşesc să schimb, îmi dau demisia şi emigrez. Dar, din nefericire, o să fiu mereu cu gândul la ceva ce am scris când eram mai mică, intitulat „Copilul care vrea să schimbe lumea”. Poate o să-l pun şi pe blog la un moment dat.

Dar, las melancolia la o parte şi revin la nesimţiţi şi la demersul meu de a-i urma pe cei care acum câţiva ani iniţiaseră o campanie care avea sloganul „Te-ai spălat astăzi pe cap?”. La momentul respectiv mi s-a părut de-a dreptul scandalos. Cum adică, oamenii nu se spală zilnic pe cap??? (La noi încă e mentalitatea asta că „nu e bine să te speli pe cap în fiecare zi”. Ei bine, eu mă spal zilnic pe cap de ani de zile şi am un păr frumos, lung, viguros, n-am făcut meningită, nici păduchi şi nici nu ies cu părul gras din casă.)

Ca să n-o mai lungesc, dacă oamenii n-au cei 7 ani de-acasă mă ofer să-i ajut. Pentru că sunt atât de frustrată şi sătulă de nesimţiţi încât aş putea chiar omorî unul (după ce l-aş tortura după cum urmează: ţiuit de claxon în ureche: 2 ore/zi, mirosit subraţe neepilate şi nespălate: 2 ore/zi, molestare sexuală verbală: 2 ore/zi, înjurături elaborate la adresa predecesorilor din partea mamei sale în timp ce stă ţintuit(ă) pe scaun, cu un leucoplast pe gură: 2 ore/zi, „dezbrăcat la pielea goală” şi expus în faţa unei mulţimi care să râdă şi să arate cu degetul (asta doar pentru a-i scădea stima de sine, care oricum depăşeşte limitele normalului de vreo 3-4 ori): 2 ore/zi.)

De fapt, ştiţi ceva, cred că după un regim de-asta de tortură i-aş reda libertatea  în jungla urbană a Bucureştiului, cu conştiinţa împăcată că am curăţat un nesimţit fără să-l omor!

Lăsând la o parte planurile mele utopice şi care „sunt un pamflet şi trebuie tratate ca atare” (adică pentru ăia grei de cap: n-o să omor pe nimeni!! E doar o… „licenţă bloggetică”) aştept idei şi sugestii, eu deja am ceva în cap dar n-am cunoştinţele tehnice necesare pentru a pune în practică ideile mele.

Şi închei cu o întrebare: ăia care trec pe lângă adolescenta bătută de aurolaci fără să intervină sunt tot un soi de nesimţiţi sau pur şi simplu insensibili? Nu uitaţi că poate fata de care vorbesc şi care este foarte reală pentru mine, pentru voi e doar un personaj, dar cum ar fi să fie în aceeaşi postură mama, fiica sau sora voastră? Hai că parcă acum situaţia se schimbă… parcă n-aţi mai traversa pe partea cealaltă privind indiferenţi cum aurolacii ăia îi dau şuturi în burtă. Parcă nu vă mai e frică de bătăia pe care o s-o încasaţi… (Întâmplare adevărată, cu un final „ne-trist”.)


Iulie 2017
L M M M V S D
« Sep    
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31  

Top click-uri

  • Niciunul