Despre

Archive for the ‘debitatii proprii’ Category

…just enjoy the ride and don´t mind about the destination.

Da, știu, din puțul gândirii e scoasă asta. Însă astăzi m-a lovit brusc: nu sunt nemuritoare. Sună absurd, însă cunoscând astăzi un tânăr de 20 de ani am conștientizat că deși „ne batem” parte-n parte în discuții despre aproximativ orice, ne despart 3 ani. Puțin, ar zice unii, însă când mă gândesc unde eram acum 3, unde sunt acum, cine eram, cine sunt și tot așa, inevitabil îmi trece prin cap faptul că nu mai 20 de ani. Și n-o să mai am niciodată.

Viața mea e aici și acum. Se întâmplă în timp ce scriu un post adolescentin (ca toate cele din ultima vreme) și nu o să mă întorc niciodată în momentul ăsta de liniște. Acum se scrie istoria, au loc războaie, se iau decizii, se nasc noi curente artistice. Iar eu sunt parte din toate acestea.

Pare din nou, absurd, însă în excursia asta uităm prea des că niciodată nu vom fi mai frumoși, mai tineri, mai plini de viață ca în momentul ăsta. Luăm mult prea des lucrurile de-a gata și credem că ni se cuvin multe.

Nu, nu sunt buricul universului. Nu, nu vă interesează problemele mele. Și dacă îmi răspundeți urât s-ar putea pur și simplu să aveți o zi proastă. Nu e nimic personal. Nu trebuie să fie totul legat de mine.

Relax. Enjoy the journey. Lay down on the grass. Make love. Enjoy an ice cream. Make a snow man. Go swim. Flirt. Smile. Call a friend .Say I LOVE YOU with all your heart. Eat chocolate. Daydream. Nightdream. Wetdream. Be stupid. Sleep. Call in sick for work. Play. Enjoy the sun. Take a naked bath in the Black Sea. Lose yourself in the music. Sing. Draw. Act. Love. Tomorrow it might all be gone.

 

Da, da, da, iar intrăm în bilanţul de sezon. Ieşim pe plus? Pe minus? Pe zero? E greu de spus deocamdată.

2010 a fost un an bun, cel puţin aşa îmi place să cred. Cu suişuri şi coborâşuri ca fiecare an, dar… am fost promovată, am terminat primul an de master cu bine, mi-am întărit prietenii, am plecat în concediu, mi-am găsit liniştea în plan sentimental. Lucrurile se aşază.

Au fost totuşi şi lucruri dureroase, grele, urâte: am pierdut oameni din viaţa mea, am plâns mai mult ca oricând, am ajuns la burn out de mai multe ori, am fost dezamăgită, am dezamăgit, m-am afundat şi mai tare în muncă, am deviat de la misiunea mea de a schimba lumea, m-am simţit încătuşată în norme ce nu-mi permit să fiu eu însămi.

Poate că înşirate aici toate ar părea că am pierdut ceva mai mult decât am avut la început. Poate chiar aşa este. Cred totuşi că a fost un an bun pentru că am reuşit să supravieţuiesc tuturor acestor lucruri, să mă scutur de fiecare dată când am căzut, să încerc să învăţ ceva din asta, să nu fac aceeaşi greşeală de două ori, ci de fiecare dată una nouă şi să continuu să lupt.

Dintre lucrurile învăţate în 2010, cele mai importante ar fi:

  • Să nu uit cine sunt oamenii importanţi din viaţa mea. Să investesc mai mult în ei. Să le arăt cât de importanţi sunt. Pentru că atunci când voi cădea, voi avea nevoie de ei să mă ridice, să mă îmbete, să-mi „lingă rănile”, să mă asculte, să mă certe, să mă ţină-n braţe.
  • Că nimic nu e gratis. Poate doar albastru cerului, un asfinţit perfect sau o baie în mare la lumina lunii. Orice altceva costă. Nu neapărat bani.
  • Să lupt mereu. Tocmai pentru că nimic nu e gratis, trebuie să lupt continuu ca să ajung acolo unde-mi propun. Soarta ţi-o faci şi singur. 10% din viaţa sunt lucrurile care ţi SE ÎNTÂMPLĂ. 90% sunt ACŢIUNILE TALE în urma a ceea ce ţi se întâmplă…
  • Să le acord credit oamenilor din jurul meu. E greu pentru un control freak, dar cred că anul ăsta am învăţat că nu întotdeauna pentru ca un lucru să fie bine făcut, trebuie să-l fac eu.
  • Să fiu un om mai bun. Sau cel puţin aşa îmi place să cred. Am învăţat să ascult mai mult, să fiu mai cumpătată, să-mi calc pe orgoliu pentru binele oamenilor din jurul meu.
  • Să intru pe geam când sunt dată afară pe uşă. Dacă repetiţia e mama învăţării, perseverenţa şi efortul sunt părinţii succesului. Dacă vreau ceva, nu o să se întâmple nici pentru că îmi doresc eu din tot sufletul şi nici dintr-un noroc chior, aşa că trebuie să insist de fiecare dată chiar dacă devin enervantă uneori…
  • Să nu renunţ. Niciodată. Da, ştiu… „Never say never.” Dar cât îmi va curge sânge prin vene pentru asta, n-o să renunţ la cine sunt, la ceea ce-mi doresc, la principiile pe care le urmez, la valorile în care cred. Pentru că fără ele nu sunt nimic. Nu contează funcţia, anii, frumuseţea… toate astea se pierd în timp. Contează doar şi doar cine eşti.
  • Să îmi menţin aşteptările jos şi speranţele cât mai sus.
  • Să fiu mai flexibilă.
  • Că totul e un troc pe lumea asta… totul… da, ai avut dreptate. Ştii tu cine eşti. Din multele dezbateri ăsta este probabil singurul punct la care m-ai convins 100%. Şi vezi, am renunţat la orgoliu şi recunosc că ai avut dreptate.

Cred că la asta s-ar rezuma lucrurile din 2010 pe care le voi duce cu mine în 2011. Şi nu, în ultimul rând, cel mai important lucru pe care îl iau cu mine în anul ce vine este faptul că – contrar aşteptărilor – Nothing broke my spirit yet!

Tot eu, o variantă un pic îmbunătăţită, ceva mai bătrână, ceva mai slabă şi cu multe perechi de cercei în plus, abia aşteaptă provocările anului ce vine!

Voi ce luaţi cu voi în 2011?

Etichete: , ,

…care trec încet-încet. În care vezi în slow motion cum coboară şi urcă oamenii in fiecare din cele 7 staţii de tramvai pe care le parcurg dimineaţa.

O zi în care un simplu „bună”, din partea unui amic de departe m-a aruncat într-o melancolie depresivă, undeva în trecut, când era mai uşor, mai frumos, mai confortabil, mai lipsit de responsabilitităţi. Undeva departe, unde mi-am lăsat inevitabil o bucată de suflet, nişte ani din viaţă şi o mână de prieteni înşiraţi acum prin lume.

A fost o zi în care aveam chef să pictez o chitară roşie…

O zi în care am observat că îmi ia fix 6 melodii să ajung la birou şi 30 de paşi de la staţia de tramvai până să intru în clădire. Că fata din faţa mea îşi pierduse o piatră de la un cercel şi că tipul de lângă ea era nebărbierit de cel puţin 3 zile. În care o colegă s-a aşezat lângă mine şi n-am avut chef să-i vorbesc. Ştiţi situaţiile alea când e prea de dimineaţă ca să socializezi, când nu vrei decât să asculţi melodiile de pe mp3, pe care le-ai mai ascultat de 58459748 de ori şi nu le-ai mai schimbat de doi ani… Şi-ţi scoţi o cască şi spui „bună!” în speranţa că se va prinde că n-ai chef…

O zi în care nu-mi doream decât să opresc timpul în momentul când savuram ţigara în faţa clădirii goale înainte să plec acasă. Şi aş fi avut chef de discuţii interminabile despre dragoste, sex, viaţă, basme, desene, fericire, fotbal, pariuri, săruturi, vacanţe, ţări străine, acasă, optimism şi nebuniile tinereţii… Dar, obosită, m-am îndreptat spre casă, m-am oprit 5 minute pe o bancă să admir cerul ascuns printre clădiri şi poluare, magazinul de haine închis şi să aştept finalul unei poveşti pe care am auzit-o de un milion de ori când eram copil.

A fost o zi în care am gândit, am analizat, am luat-o razna şi am revenit cu picioarele pe pământ: iubesc, cred, sper. Şi asta e tot ce contează.

A fost… a fost ieri.

Capodoperele de azi nu mai au nevoie de scenă, actorii suntem noi, măștile sunt reale, replicile improvizate și rolurile complexe.

Nu știu voi, dar eu uneori simt nevoia să umblu goală prin casă. Nemachiată, nepieptănată, singură. Nu pentru că aș fi naturistă, deși apreciez conceptul. Ci pentru că uneori mă simt atât de încătușată că-mi vine să urlu.

Mii de roluri, mii de personaje, mii de scene – când va înceta dramatismul cotidian?

Când vom redeveni noi înșine, dureros de sinceri, fără supărări și ofuscări egoiste, fără complimente ipocrite, fără obligații și angajamente pentru a nu le răni sentimentele celorlalți?

De ce nu putem fi cu toții sinceri? Măcar o zi pe an să spunem tot ce ne trece prin cap, fără să fim judecați sau etichetați?

Gândiți-vă doar o secundă la cum ar fi facă toți am face asta? Oare ne-am supăra pe toți din jurul nostru pentru adevăruri pe care nu suntem pregătiți să le auzim?

Sau dimpotrivă, am învăța să respectăm ceea ce cred alți, și mult mai important decât atât, am învăța să ascultăm, știind că cel de lângă noi e gol, nepieptănat și nemachiat?

Sfârșiturile de an întotdeauna îmi aduc un pic de melancolie. Deși sunt Grinch-ul absolut, e imposibil ca febra galbenă a Sărbătorilor să nu mă afecteze deloc. Poate de aia abia acum mi-am făcut timp pentru acest blog.

Ultimul post a fost publicat în aprilie. Da, de atunci nu am mai avut timp să scriu. Și adevărul este că nu prea sunt genul de persoană căreia să-i pese dacă citește cineva ceea ce scrie, pur și simplu îmi place să scriu.

Revenind totuși la subiect, mi-am dat seama că anul ăsta a fost cel mai productiv și cel mai dificil de până acum, între job-ul la care petrchiar și 12 ore pe zi, până la absolvirea facultății, licența, admiterea la master, cursurile, voluntariatul și toate cele nu prea am avut timp pentru mine. Așa că am stat să văd unde se pierde atât de mult timp.

Vă invit dragii mei, sa identificăm sursa bolilor secolului 21: stresul și graba.

O săptămână normală

În medie, ne petrecem cam 40-45 de ore la muncă (în mod ideal), plus încă vreo 5-10 în drum spre muncă, și cel puțin încă vreo 5 ca să ne pregătim de muncă.

Somnului îi dedicăm și lui vreo 40 de ore, și mâncatului cel puțin 10.

Cumpărăturile cumulate ne răpesc cel puțin 5 ore, iar igiena zilnică tot atâtea (sper!).

Avem deja peste 105 ore dedicate activităților obligatorii. Iar o săptămână are 168 de ore!

Ceea ce înseamnă că teoretic, cu indulgența acordată de mine pentru fiecare activitate, ne mai rămân 63 de ore pentru noi, adică, împărțite la 7, vreo 9 ore de care se ne bucurăm zilnic.

Dar, stați, că-n astea 9 ore zilnice, mai intra o vizită de curtoazie obligatorie la vreo mătușă, vreo zi de naștere sau ieșire la bere, vreo emisiune la TV, câteva ore bune de menaj și multe conversații la telefon cu părinți și prieteni.

Să nu uităm de munca luată acasă și de mailurile obligatorii pe care la avem de trimis. Plus că mai e câte-un meci de vizionat, vreo țeavă de reparat, copii de dus la școală/hrănit/petrecut timp cu ei.

Și stați că și prietenii, părinții și rudele vor un pic de atenție și timp petrecut cu ei.

Desigur, toatea acestea nu sunt activități zilnice sau săptămânale neapărat, dar puse pe hârtie și adunate în ordinea pretrecerii lor însumează peste 63 de ore. Și stăm și ne întrebăm cum de suntem cu toții atât de pricepuți la algebră abstractă pentru a arăta ca 1+1 fac 0 și cum reușim să le ducem pe toate la capăt?

Dar mai important decât cum, e când? Când reușim să avem un moment pentru noi, cu computere deconectate și mobile închise? Când avem timp pentru o plăcere vinovată egoistă?

Dragii mei, persoană din oglindă e întotdeauna cu voi. Nu mai încercați să scăpați de ea, să-i anulați întâlnirile și să-i respingeți apelurile! Faceți-i o companie plăcută și câștigați-i simpatia, pentru că nici nu vă veți da seama când se va transforma într-o figură ridată și obosită de viață! Iar atunci chiar nu veți putea scăpa de ea!

Asta e senzaţia mea în ultima vreme… În ciuda megastructurilor şi megaaparaturilor existente, Pământul e o junglă, iar noi suntem animalele. De fapt… măcar dac-am fi animale!
Animalele nu fac rău intenţionat. Animalele nu fac rău decât dacă sunt nevoite să se apere sau să mănânce. Un animal n-o să facă niciodată rău pentru că poate.

Noi suntem o rasă superioară de animale, o rasă meschină, care nu s-a lepădat de instincte, dar care are raţiune şi îşi poate pune inteligenţa în slujba instinctelor deşi ar trebui să facă tocmai invers.

Sunt două lucruri care mă dezarmează şi mă rănesc pe lumea asta: Răutatea şi Prostia. Răutatea voită şi încrâncenată mă seacă de energie precum kryptonita pe Superman, iar prostia face să-mi iasă la iveală frustrări de care uneori nici nu sunt conştientă.

Sincer, mi-e mai frică de oamenii proşti decât de oamenii răi, deşi primilor le ofer „circumstanţe atenuante”.

Tu, de ce faci rău? Când? Ce ai simţit ultima oară când ai fost rău cuiva?

Întotdeauna am fost oaia verde a turmei, am observat erorile, nedreptăţile, neconcordanţele. Atenţie la detalii? Poate, deşi e surprinzător la o împrăştiată ca mine. Întotdeauna am încercat să îndrept toate astea. Cândva îmi reuşea. Cândva îmi dedicam toată energia pentru a schimba tot ce nu puteam accepta. Acum încerc să accept ce nu pot schimba. Ce se întâmplă?

De ce dintr-odată nu ne mai pasă? De ce uităm ce am fost? Ce am vrut?

Poate se numeşte maturizare. Poate că asta presupune să fii adult: să devii imun la tot ce nu te implică, să ridici nepăsarea la rang de virtute, să nu te mai rănească răutatea voluntară a celorlalţi. Ei bine, dacă asta presupune să fiu adult, refuz. Nu aş suporta să nu-mi mai pese deloc.

Da, poate că am lăsat salvarea lumii pe mai încolo, poate că am acceptat că nu voi eradica foamea şi bolile Africii, că nu voi fi un Martin Luther King al generaţiei mele, că oricât aş încerca, răutate va exista mereu, că lucrurile pe care eu le văd atât de simple, le vor complica mereu minţi perverse… Dar nu voi uita niciodată să-mi pese! Nu voi renunţa niciodată la a fi umană! Nu voi pune niciodată slujba deasupra familiei şi prietenilor, cariera deasupra dragostei, nu îmi voi încărca niciodată conştiinţa, nu voi judeca pe nimeni – nu am dreptul! – şi nu voi face rău doar pentru că pot! Şi încă ceva, mă voi dedica mereu trup şi suflet fiecărui aspect al vieţii mele!

Şi vă recomand tuturor, atei, creştini, musulmani, evrei sau ce-oţi  fi: trăiţi fiecare zi ca şi cum cineva v-ar cere socoteală la un moment dat!

Mergând din link-în-link azi la muncă am citit câteva bloguri/posturi interesante. Din nefericire pentru autorii blogurilor eu am o memorie foarte proastă a numelor, aşa că mi-au rămas în căpşor doar cei mai cunoscuţi: zoso şi cabral.

Am văzut însă un post care mi s-a părut foarte interesant, recomandat de zoso, dar memoria mea de babă senilă nu mă ajută, aşa că rămâne pe altă dată să găsesc blogul/postul respectiv. Era vorba despre inventarea unui sistem de vot pe bază de IQ, ceva de genul „doar cei cu IQ-ul peste 100 pot vota”.

Concluzia pe care am tras-o eu este că democraţia este o aberaţie (şi sunt de acord). Pe hârtie, democraţia este corectă, echitabilă, fezabilă. Dar când stai să te gândeşti, îţi convine că votul tău e egal cu al lui sau cu al ei sau cu al lui?

Nu ştiu dacă soluţia cu IQ-ul este corectă, dar având în vedere că majoritatea oamenilor au un nivel de inteligenţă mic spre mediu e oare corect să lăsăm majoritatea să decidă? Atâta vreme cât există oameni mai inteligenţi decât alţii – şi care pot, deci, să înţeleagă ce se petrece în jurul lor mai bine decât restul – nu ar trebui oare să le dăm acestora mai multă… egalitate? De unde s-a născut raţionamentul ăsta că respectând decizia majorităţii respectăm decizia care e cea mai bună pentru majoritate?

Să o luăm din alt punct de vedere. Democraţie. Bun, „demos”=popor, „cratos”=putere. Puterea poporului. Un sistem perfect pentru un popor educat. Dar atunci când creşti un popor de dobitoci, atunci când principiul de guvernare e „pâine şi circ” (uneori mai mult circ şi mai puţină pâine, că deh, circul e mai ieftin) rămâne oare la fel de eficient sistemul democratic?

Deci, ca să nu încep să bat câmpii (şi mai tare), pentru că e târziu şi mi-e somn: da, sunt de acord ca unii să fie mai egali ca alţii în anumite privinţe. Dacă eu sunt mai deştept, dă-mi mai multă putere de decizie ca unuia prost-grămadă! E doar o chestie de bun-simţ. Oricum, egalitatea în drepturi există doar în cerneala turnată în prima pagină a Constituţiei. Nu există egalitate, iar cel mai bun exemplu nu sunt ştabii care omoară oameni în accidente produse din vina lor şi scapă nepedepsiţi. Exemplul cel mai elocvent: dacă o fetiţă de 5 ani suferă de cancer şi în acelaşi timp, un puşcăriaş are nevoie de un rinichi, cu siguranţă nu vei dona bani pentru puşcăriaş. „Să putrezească naibii acolo!”. Ei bine, dragii mei, dacă aţi gândit aşa aţi încălcat cea mai preţioasă egalitate în drepturi: egalitatea dreptului la viaţă.

Vă las, multinaţionala mă oboseşte peste măsură!

P.S. Promit să caut însemnarea respectivă, pentru că postul chiar merită citit.

Iarăşi stau şi cuget. Se pare că a-ţi vinde sufletul unei multinaţionale te transformă în filosof, sau filosoafă, după caz…

Fraţilor, eu am senzaţia că lumea asta e cam pe dos aşa. Sau oi fi eu pe dos? Peste tot aud numai criză financiară, bănci şi imobiliare. Mai cade un avion, mai moare un om, mai eliberează un criminal – astea-s chestii adiacente.

Şi ce nu înţeleg eu din toată harababura şi tot rahatul în care suntem este: (folow my lead)

De ce nu s-a gândit cineva să deschidă o bancă cu dobânzi normale (adică nu ceri 27 de mii şi plăteşti 90). Nu prea le am cu economia, în liceu am trecut la economie doar pentru că aveam foarte multe activităţi extra-curriculare şi profei mele i s-a părut că sunt „deşteaptă fără să am habar de economie” iar eu n-am contrazis-o. Deci poate că nu sunt cea mai potrivită pentru a căuta soluţii economice. Dar mă gândeam aşa, cum ar fi dacă ar deschide cineva o instituţie bancară care să nu te jecmănească??! Cine să facă asta? Cineva cu bani şi influenţă! Nu orice individ cu bani, influenţa e şi ea importantă. Nu mă  interesează nici moralitatea unei astfel de persoane. Vreau doar o bancă mai cinstită sau mai puţin necinstită. Cu o promovare ca lumea, eu cred că ar putea să falimenteze granzii de pe piaţa bancară. Şi să-i lase să crape, să nu-i preia!! Da ştiu, visez. Sunt obosită şi mi-e somn… De-aia visez.

Ah, şi sunt şi furioasă. Constant furioasă. Îmi pierd răbdarea cu lumea din jurul meu… Dar cu asta o să vă plictisesc altă dată.

Da, da, ştiu, ultimul post e cam exagerat. Dar, a fost aşa, o măsură de precauţie. Nu sunt superstiţioasă (am doar chestia cu sarea, pisica şi scara – care sunt mai mult obişnuinţe decât superstiţii) şi nici nu cred în vise, dar m-am trezit cam tulburată în dimineaţa aia. Aşa că m-am gândit… dacă scriu despre asta, statistic vorbind, şansele să se întâmple sunt mai mici decât dacă nu scriu.

E ca faza cu craterele create de bombe în Primul/Al doilea Război Mondial – oamenii se refugiau acolo pentru că se gândeau că şansele ca două bombe să cadă în acelaşi loc erau minime. Şi poate că nu-mi daţi dreptate, dar atâta vreme cât şansa ca o monedă aruncată în aer să cadă cu pajura este de 25%, şi nu 50% cum ar crede orice om normal, şi eu pot avea dreptate, nu?

Of, statistica asta!!!!

For dummies: Dacă arunci o monedă în aer există următoarele probabilităţi:

1/4 să cadă cu capul

1/4 să cadă cu pajura

1/4 să cadă pe muchie

1/4 să nu cadă deloc.

Şi încă ceva, uneori 1+1=0!!

Etichete:

august 2020
L M M J V S D
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31  

Top click-uri

  • Niciunul