Despre

Archive for the ‘personal’ Category

 

Da, da, da, iar intrăm în bilanţul de sezon. Ieşim pe plus? Pe minus? Pe zero? E greu de spus deocamdată.

2010 a fost un an bun, cel puţin aşa îmi place să cred. Cu suişuri şi coborâşuri ca fiecare an, dar… am fost promovată, am terminat primul an de master cu bine, mi-am întărit prietenii, am plecat în concediu, mi-am găsit liniştea în plan sentimental. Lucrurile se aşază.

Au fost totuşi şi lucruri dureroase, grele, urâte: am pierdut oameni din viaţa mea, am plâns mai mult ca oricând, am ajuns la burn out de mai multe ori, am fost dezamăgită, am dezamăgit, m-am afundat şi mai tare în muncă, am deviat de la misiunea mea de a schimba lumea, m-am simţit încătuşată în norme ce nu-mi permit să fiu eu însămi.

Poate că înşirate aici toate ar părea că am pierdut ceva mai mult decât am avut la început. Poate chiar aşa este. Cred totuşi că a fost un an bun pentru că am reuşit să supravieţuiesc tuturor acestor lucruri, să mă scutur de fiecare dată când am căzut, să încerc să învăţ ceva din asta, să nu fac aceeaşi greşeală de două ori, ci de fiecare dată una nouă şi să continuu să lupt.

Dintre lucrurile învăţate în 2010, cele mai importante ar fi:

  • Să nu uit cine sunt oamenii importanţi din viaţa mea. Să investesc mai mult în ei. Să le arăt cât de importanţi sunt. Pentru că atunci când voi cădea, voi avea nevoie de ei să mă ridice, să mă îmbete, să-mi „lingă rănile”, să mă asculte, să mă certe, să mă ţină-n braţe.
  • Că nimic nu e gratis. Poate doar albastru cerului, un asfinţit perfect sau o baie în mare la lumina lunii. Orice altceva costă. Nu neapărat bani.
  • Să lupt mereu. Tocmai pentru că nimic nu e gratis, trebuie să lupt continuu ca să ajung acolo unde-mi propun. Soarta ţi-o faci şi singur. 10% din viaţa sunt lucrurile care ţi SE ÎNTÂMPLĂ. 90% sunt ACŢIUNILE TALE în urma a ceea ce ţi se întâmplă…
  • Să le acord credit oamenilor din jurul meu. E greu pentru un control freak, dar cred că anul ăsta am învăţat că nu întotdeauna pentru ca un lucru să fie bine făcut, trebuie să-l fac eu.
  • Să fiu un om mai bun. Sau cel puţin aşa îmi place să cred. Am învăţat să ascult mai mult, să fiu mai cumpătată, să-mi calc pe orgoliu pentru binele oamenilor din jurul meu.
  • Să intru pe geam când sunt dată afară pe uşă. Dacă repetiţia e mama învăţării, perseverenţa şi efortul sunt părinţii succesului. Dacă vreau ceva, nu o să se întâmple nici pentru că îmi doresc eu din tot sufletul şi nici dintr-un noroc chior, aşa că trebuie să insist de fiecare dată chiar dacă devin enervantă uneori…
  • Să nu renunţ. Niciodată. Da, ştiu… „Never say never.” Dar cât îmi va curge sânge prin vene pentru asta, n-o să renunţ la cine sunt, la ceea ce-mi doresc, la principiile pe care le urmez, la valorile în care cred. Pentru că fără ele nu sunt nimic. Nu contează funcţia, anii, frumuseţea… toate astea se pierd în timp. Contează doar şi doar cine eşti.
  • Să îmi menţin aşteptările jos şi speranţele cât mai sus.
  • Să fiu mai flexibilă.
  • Că totul e un troc pe lumea asta… totul… da, ai avut dreptate. Ştii tu cine eşti. Din multele dezbateri ăsta este probabil singurul punct la care m-ai convins 100%. Şi vezi, am renunţat la orgoliu şi recunosc că ai avut dreptate.

Cred că la asta s-ar rezuma lucrurile din 2010 pe care le voi duce cu mine în 2011. Şi nu, în ultimul rând, cel mai important lucru pe care îl iau cu mine în anul ce vine este faptul că – contrar aşteptărilor – Nothing broke my spirit yet!

Tot eu, o variantă un pic îmbunătăţită, ceva mai bătrână, ceva mai slabă şi cu multe perechi de cercei în plus, abia aşteaptă provocările anului ce vine!

Voi ce luaţi cu voi în 2011?

Anunțuri
Etichete: , ,

Trebuie să închid o poartă din trecut şi să deschid una nouă total opusă din viitor. E momentul de derivă, liniştea dinaintea furtunii sau cum vreţi voi s-o numiţi. Ideea rămâne aceeaşi: no pain, no gain. Un joc periculos ar spune unii. Rămân totuşi nedumeriri, nelinişti, toate agăţate de confortul în care îmi trăiesc traiul şi-mi mănânc mălaiul şi apare întrebarea firească: de ce să schimb ceva? Am un job fain, hobby-uri, crâşme, oameni interesanţi în jurul meu. Sunt o norocoasă, ce mai! Şi totuşi… sufleţelul meu vrea să se arunce în gol, să rişte, să dea 100% apoi 110%, 120% şi cât o fi nevoie mai departe. De ce? Ca să fiu fericită. Scurt şi la obiect: no pain, no gain.

Azi am avut ocazia să strâng la aceeaşi masă prieteni buni, dragi şi foarte diferiţi. Şi-au dat mâinile, s-au cunoscut, au vorbit şi m-au surprins că la sfârşit s-au înţeles foarte bine. De la „roacări” la amatori de manga şi anime, de la pasionaţi de filmări, la pasionaţi de japoneză şi de croitorie, de la colecţii de ouă Kinder, la colecţii de cărţi, de haine, de materiale, de planuri, vise şi amintiri. În crâşma mea, din colţul blocului unde îmi fac veacul mai des decât pe acasă, oamenii ăştia m-au făcut să am o revelaţie: oricât de diferiţi ar fi ei şi oricât de opuse ar fi direcţiile lor în viaţă, ei au totuşi un lucru în comun: sunt oameni buni. Şi nu, nu pentru că-mi sunt tovarăşi de bere, amăgiri şi vise spun asta. Ei sunt oameni care dau totul. Ca prieteni, la job, la prepararea unui sos de pui cu bulion sau a unor clătite, la mersul pe role şi petrecutul timpului într-o cafenea.

Sunt oamenii care mi-au umplut azi sufletul şi crâşma. Şi mai mult de atât, ca să revin la ce spuneam mai devreme: sunt oameni care mă ajută să-mi asum riscuri pentru a fi fericită. Pentru că ştiu că oricât de rău o voi da în bară ei vor fi acolo (cum au mai fost şi altă dată) să-mi lingă rănile, să-mi dea un sprijin, un umăr de plâns, să mă dojenească, să mă certe când greşesc şi să mă suporte când mă transform într-un mic monstru.

Deci, sunt norocoasă. Şi în caz că nu-i suficient, mai am şi două surori minunate, pe care nu le dau, nu le împrumut şi nu le împart cu nimeni.

So, no pain, no gain. Mă arunc în gol şi văd ce urmează.

…fur mai mult timp pentru mine. Să nu ma mai dau peste cap ca idioata să iasă totul bine: prezentarea pt şefu’ să fie perfect aliniată în pagină, acelaşi font pe toate paginile, poze perfect paralele, culori complementare. Şi stai că mă duc la baie în singurele 5 minute pe care le rup din timpul slujbei şi fix atunci are cineva nevoie de mine. „Ai timp?” „Desigur”, spun, in timp ce-mi trec greutatea corpului de pe un picior pe altul. Se face ora 4:30 şi încă n-am mâncat. Termin mailul şi cobor disperată la cantina de jos unde închid la 5:00. „Mai aveţi pizza?”. „Nu…” „Nici sandwishuri?” „Nu, trebuia să vii mai devreme…” „Atunci da-mi un Vogue rosu… Nu, nu roz, rosu! Multumesc! O seara faina”.

…scriu mai des pe blog. Odată la opt luni nu înseamnă să ai blog. Trafic 0 nu inseamnă să ai blog. Să-ţi tragi un laptop rosu, mic şi net mobil „ca sa poti scrie de oriunde” nu înseamnă că o şi faci. Poate că mă ascund în spatele ” mai bine puţin şi bun decât mult şi prost”. Sau poate deloc.

…mă arunc în gol din când în când. Să-mi pierd obsesia asta tâmpită pentru control, pentru decizia cea mai bună, pentru răul cel mai mic şi binele cel mai mare. Nu m-am îmbătat, nu m-am drogat niciodată. Mi-am petrecut cei 23 de ani într-o conştienţă permanentă (exceptând două operaţii cu anestezie totală). Poate e vremea să fac o nebunie. Poate tatuajul la care visez de multă vreme, sau pierce-ul în buric sau plecatul cu ghiozdanul în spate şi un iubit de mână unde om vedea cu ochii. Sau un angajament.

…vorbesc mai puţin şi să ascult mai mult.

…dorm mai mult.

…zâmbesc mai des.

…dau tot ce am mai bun din mine fără să aştept nimic la schimb. Pentru că, aşa cum discutam cu un prieten drag, nu mă interesează trocul. Doar atât contează: un zâmbet de fericire în colţul gurii, sentimentul că am schimbat un colţ de lume, că cineva e un pic mai bun, un pic mai fericit sau un pic mai iubit iar eu am contribuit la asta.

…nu renunţ niciodată chiar dacă e vorba de un pariu care mă obligă să dau 3 ture de universitate goală, chiar dacă e vorba de o idee în care nu mai crede nimeni în afară de mine sau de necesitatea de a avea buletinul „mai” urgent decât mi-l pot face ei la poli’ie. Ar trebui să nu renunţ niciodată la mentalitatea de învingător.

…nu uit de prieteni niciodată.

…închei postul şi să plec. Prietenii mă aşteaptă la bere.

Etichete:

Sfârșiturile de an întotdeauna îmi aduc un pic de melancolie. Deși sunt Grinch-ul absolut, e imposibil ca febra galbenă a Sărbătorilor să nu mă afecteze deloc. Poate de aia abia acum mi-am făcut timp pentru acest blog.

Ultimul post a fost publicat în aprilie. Da, de atunci nu am mai avut timp să scriu. Și adevărul este că nu prea sunt genul de persoană căreia să-i pese dacă citește cineva ceea ce scrie, pur și simplu îmi place să scriu.

Revenind totuși la subiect, mi-am dat seama că anul ăsta a fost cel mai productiv și cel mai dificil de până acum, între job-ul la care petrchiar și 12 ore pe zi, până la absolvirea facultății, licența, admiterea la master, cursurile, voluntariatul și toate cele nu prea am avut timp pentru mine. Așa că am stat să văd unde se pierde atât de mult timp.

Vă invit dragii mei, sa identificăm sursa bolilor secolului 21: stresul și graba.

O săptămână normală

În medie, ne petrecem cam 40-45 de ore la muncă (în mod ideal), plus încă vreo 5-10 în drum spre muncă, și cel puțin încă vreo 5 ca să ne pregătim de muncă.

Somnului îi dedicăm și lui vreo 40 de ore, și mâncatului cel puțin 10.

Cumpărăturile cumulate ne răpesc cel puțin 5 ore, iar igiena zilnică tot atâtea (sper!).

Avem deja peste 105 ore dedicate activităților obligatorii. Iar o săptămână are 168 de ore!

Ceea ce înseamnă că teoretic, cu indulgența acordată de mine pentru fiecare activitate, ne mai rămân 63 de ore pentru noi, adică, împărțite la 7, vreo 9 ore de care se ne bucurăm zilnic.

Dar, stați, că-n astea 9 ore zilnice, mai intra o vizită de curtoazie obligatorie la vreo mătușă, vreo zi de naștere sau ieșire la bere, vreo emisiune la TV, câteva ore bune de menaj și multe conversații la telefon cu părinți și prieteni.

Să nu uităm de munca luată acasă și de mailurile obligatorii pe care la avem de trimis. Plus că mai e câte-un meci de vizionat, vreo țeavă de reparat, copii de dus la școală/hrănit/petrecut timp cu ei.

Și stați că și prietenii, părinții și rudele vor un pic de atenție și timp petrecut cu ei.

Desigur, toatea acestea nu sunt activități zilnice sau săptămânale neapărat, dar puse pe hârtie și adunate în ordinea pretrecerii lor însumează peste 63 de ore. Și stăm și ne întrebăm cum de suntem cu toții atât de pricepuți la algebră abstractă pentru a arăta ca 1+1 fac 0 și cum reușim să le ducem pe toate la capăt?

Dar mai important decât cum, e când? Când reușim să avem un moment pentru noi, cu computere deconectate și mobile închise? Când avem timp pentru o plăcere vinovată egoistă?

Dragii mei, persoană din oglindă e întotdeauna cu voi. Nu mai încercați să scăpați de ea, să-i anulați întâlnirile și să-i respingeți apelurile! Faceți-i o companie plăcută și câștigați-i simpatia, pentru că nici nu vă veți da seama când se va transforma într-o figură ridată și obosită de viață! Iar atunci chiar nu veți putea scăpa de ea!

Da, da, ştiu, ultimul post e cam exagerat. Dar, a fost aşa, o măsură de precauţie. Nu sunt superstiţioasă (am doar chestia cu sarea, pisica şi scara – care sunt mai mult obişnuinţe decât superstiţii) şi nici nu cred în vise, dar m-am trezit cam tulburată în dimineaţa aia. Aşa că m-am gândit… dacă scriu despre asta, statistic vorbind, şansele să se întâmple sunt mai mici decât dacă nu scriu.

E ca faza cu craterele create de bombe în Primul/Al doilea Război Mondial – oamenii se refugiau acolo pentru că se gândeau că şansele ca două bombe să cadă în acelaşi loc erau minime. Şi poate că nu-mi daţi dreptate, dar atâta vreme cât şansa ca o monedă aruncată în aer să cadă cu pajura este de 25%, şi nu 50% cum ar crede orice om normal, şi eu pot avea dreptate, nu?

Of, statistica asta!!!!

For dummies: Dacă arunci o monedă în aer există următoarele probabilităţi:

1/4 să cadă cu capul

1/4 să cadă cu pajura

1/4 să cadă pe muchie

1/4 să nu cadă deloc.

Şi încă ceva, uneori 1+1=0!!

Etichete:

[post deletat]

grinch_santa1

De obicei nu trimit sms-uri de Sărbători. Dacă n-aţi primit nu înseamnă că vă urăsc, dar mi se pare o ipocrizie enormă să scriu un singur esemes după formula magică „lumină”+”căldură”+”cei dragi”+”împliniri”+”moş crăciun” şi să-l trimit la zeci de oameni. Da, ştiu că mă urâţi, pentru că vă fac ipocriţi, dar măcar apreciaţi-mi sinceritatea. Şi că să vedeţi că nu-s pure evil, fac urări de Sărbători, puţine şi personalizate. Ah, şi ca să vă conving că deşi sunt un mic Grinch, sunt o persoană adorabilă, să ştiţi că nu ies pe străzi urlând „Copii, nu există Moş Crăciun!”. Deşi… aş putea s-o fac!

Etichete:

Septembrie 2017
L M M M V S D
« Sep    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

Top click-uri

  • Niciunul