Despre

Archive for the ‘povesti „suburbe”’ Category

Io sunt genu’ ăla de persoană pe care o loveşte inspiraţia numai la privată sau în metrou. Cum am uitat ce voiam să scriu azi – chestie născocită în drumul spre casă, în metrou – voi scrie despre metrou. O mică prezentare a evenimentelor zilnice care au loc în metroaie.

  • Se eliberează un loc. Brusc, cel puţin trei persoane se îndreaptă spre el. Numai una îl poate ocupa. Lupta e crâncenă, aglomeraţia face totul mai palpitant. Oamenii se mişcă, se apropie, dar… numai unul îşi aşează triumfător posteriorul pe scaunul mult râvnit. Ceilalţi, ca să nu-şi arate orgoliul rănit în urma luptei, se prefac ca de fapt se îndreptau spre altceva. Mi-e dat de foarte multe ori să văd, în urma unui astfel de eveniment (o persoană se aşază pe scaunul proaspăt eliberat, în timp ce alta înjură în gând) cum cel care a pierdut îşi fixează privirea spre o bară şi se agaţă decis de ea, încercând să arate că de fapt asta voia de la bun început.
  • Nenea cu paza. De obicei e un bătrânel care stă pe scaun. N-am nimic împotriva faptului că stă pe scaun, doar e om în vârstă. Dar am ceva împotriva faptului că cel care se ocupă de siguranţa mea la metrou nu poate alerga din cauza artritei sau poate fi doborât dintr-un strănut mai puternic. Metrorexu’ dragă, scoate oamenii ăştia la pensie şi lasă-i să se bucure de bătrâneţe şi angajează pe un salariu dublu nişte gorile care măcar să inspire protecţie.
  • Plasmele. N-o să mă plafonez aici în lucruri care s-au spus deja. Un singur lucru am de zis: Nenea Vântu, vezi că au început să ţi se strice plasmele (da, da… alea care te-au costat cam juma’ de milion de eurococo). Şi ca să vedeţi că-s fată bună, spun şi care: aia de la Eroilor, care acoperă ecranele modeste cu ceasul şi minutele care au trecut de la ultimul metrou (care este mult mai neînsemnate ca ecranele cu Monopuly TV). Sindicatu’ lu’ Metrorexu’, nu vă simteţi să faceţi câteva îmbunătăţiri la metrou, din comisionu’ de la plasme? Sau vă pune nenea Vântu să plătiţi reparaţiile la plasme şi n-aveţi de unde?
  • Destinul. Aglomeraţia mi-a fost favorabilă zilele trecute când am fost împinsă efectiv de puhoiu’ de oameni care tocmai urcase la Victoriei în pectoralu’ unui negru superb, cu aromă de nucă de cocos şi piele de ciocolată. Da, m-am bucurat de compania unui Bounty uman până când a coborât şi în locul lui a ajuns un nene a cărui aromă nu vreau s-o descriu pentru că tocmai am mâncat şi tastura mi-e sensibilă la vărsături. În fine, voiam doar să împart cu voi această experienţă.
  • Dac-aş fi pentru o zi preşedintă… eh, preşedinte, nu, dar dacă aş fi o persoană cu putere de decizie aş face următoarele lucruri (deci, ciuliţi urechile şi luaţi notiţe): aş îmbunătăţi transportul în comun (înca 10 linii de metrou, cu metrouri care să vină la interval de 5 minute maxim), rezolvând astfel şi problema traficului (cine ar mai merge cu maşina proprie prin oraş?) şi aş face parcări sub şi supraterane. Votaţi-mă!
  • Staţia Victoriei 1. Peronul care duce spre Romană. Jumătate full, jumătate gol. Românilor încă le place să se îngrămădească precum vitele. Ca să nu zic „vacile”. Sau „boii”…
  • „Atenţie se închid uşile”. Brusc şi concomitent, cel puţin 3 persoane aflate în metrou, în apropierea uşilor sunt împinse sau chiar lovite cu cruzime de disperaţi care se urcă în timp ce uşile se închid. Şi eu mă grăbesc în 80% din timp. Da’, hai să fim oameni, că animalele stau în junglă…
  • Coborârea din metrou. Am observat o chestie care iarăşi este tipică românaşilor: dacă vrei să cobori la Unirii, te ridici şi/sau te apropii de uşă la Universitate, ca să te asiguri că o să ai timp să ieşi!! În alte ţări, sau cel puţin în ţările în care am fost eu şi am apucat să folosesc metroul oamenii se ridicau în picioare după ce metroul se oprea în staţia unde voiau să coboare. Desigur, în acele ţări, oamenii care voiau să intre în metrou îi aşteptau mai întâi pe cei care ieşeau. Că deh, aşa e civilizat. Animalele n-ar ştii, dar ele sunt în junglă.
Anunțuri

Da, titlul corect ar fi „Dragostea. Si ipostazele ei.” Just let it go!

Zilele trecute am văzut la metrou o tanti şi un nene, un cuplu extrem de îndrăgostit. Nimic interesant până aici, porumbei exhibiţionişti sunt peste tot. Ceea ce m-a uimit pe mine era o diferenţă absurdă între aparenţă şi esenţă. Ea: păr oxigenat blond, cu rădăcini crescute de cel puţin o lună jumate (rădăcini înfiorător de brunete, de altfel), ceva riduri pe faţă, dinţii din faţă cariaţi, îmbracată ca o ţărancă provincială, poşetă multicoloră plasă de rafie ataşată. El: păr puţin şi gras, chelie multă, şapcă aşezată într-o rână pe scaunul de alături, ţinută de muncitor pe şantier, dinţi: lipsă totală în partea frontală. Bun, erau nişte ţărani! Ceea ce m-a impresionat a fost limbajul lor nonverbal extrem de evoluat: priviri tandre, zâmbete (din partea ei, că el nu avea cu ce.), atingeri pe care le văd la cupluri care au o legătură extrem de profundă. Mi-e greu să descriu exact constrastul ăla grotesc între înfăţişarea lor şi profunzimea cu care se uitau unul la altul. La un moment dar tipa a vărsat pe ea nişte suc (aveau o sticlă de suc cu ei – total irelevant) şi el s-a grăbit s-o şteargă, într-un gest de altfel tandru, cu mâneca bluzei de training.

În fine, iar nu scriu nimic interesant, dar o să vă plictisesc destul cu poveşti de-astea urbane, mai ales de la metrou, că acolo-mi vine inspiraţia.

Ah, şi la ieşirea din metrou, într-un gest profund cavaleresc el ia luat sacoşa din rafie şi i-a făcut semn să coboare ea prima…

Da, şi acum toate commenturile (dacă voi avea parte de aşa ceva, desigur), vor fi legate de faptul că am prejudecăţi, că „ce domne’ dacă arătau ca ultimii cocalari, asta nu înseamnă că nu se pot iubi?”. Ei bine, eu nu la asta mă refeream. Oamenii ca ei se iubesc de obicei altfel. E vorba de cultura şi mediul de viaţă al fiecăruia, iar înfăţişarea lor le trăda originea.


Septembrie 2017
L M M M V S D
« Sep    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

Top click-uri

  • Niciunul