Despre

…fur mai mult timp pentru mine. Să nu ma mai dau peste cap ca idioata să iasă totul bine: prezentarea pt şefu’ să fie perfect aliniată în pagină, acelaşi font pe toate paginile, poze perfect paralele, culori complementare. Şi stai că mă duc la baie în singurele 5 minute pe care le rup din timpul slujbei şi fix atunci are cineva nevoie de mine. „Ai timp?” „Desigur”, spun, in timp ce-mi trec greutatea corpului de pe un picior pe altul. Se face ora 4:30 şi încă n-am mâncat. Termin mailul şi cobor disperată la cantina de jos unde închid la 5:00. „Mai aveţi pizza?”. „Nu…” „Nici sandwishuri?” „Nu, trebuia să vii mai devreme…” „Atunci da-mi un Vogue rosu… Nu, nu roz, rosu! Multumesc! O seara faina”.

…scriu mai des pe blog. Odată la opt luni nu înseamnă să ai blog. Trafic 0 nu inseamnă să ai blog. Să-ţi tragi un laptop rosu, mic şi net mobil „ca sa poti scrie de oriunde” nu înseamnă că o şi faci. Poate că mă ascund în spatele ” mai bine puţin şi bun decât mult şi prost”. Sau poate deloc.

…mă arunc în gol din când în când. Să-mi pierd obsesia asta tâmpită pentru control, pentru decizia cea mai bună, pentru răul cel mai mic şi binele cel mai mare. Nu m-am îmbătat, nu m-am drogat niciodată. Mi-am petrecut cei 23 de ani într-o conştienţă permanentă (exceptând două operaţii cu anestezie totală). Poate e vremea să fac o nebunie. Poate tatuajul la care visez de multă vreme, sau pierce-ul în buric sau plecatul cu ghiozdanul în spate şi un iubit de mână unde om vedea cu ochii. Sau un angajament.

…vorbesc mai puţin şi să ascult mai mult.

…dorm mai mult.

…zâmbesc mai des.

…dau tot ce am mai bun din mine fără să aştept nimic la schimb. Pentru că, aşa cum discutam cu un prieten drag, nu mă interesează trocul. Doar atât contează: un zâmbet de fericire în colţul gurii, sentimentul că am schimbat un colţ de lume, că cineva e un pic mai bun, un pic mai fericit sau un pic mai iubit iar eu am contribuit la asta.

…nu renunţ niciodată chiar dacă e vorba de un pariu care mă obligă să dau 3 ture de universitate goală, chiar dacă e vorba de o idee în care nu mai crede nimeni în afară de mine sau de necesitatea de a avea buletinul „mai” urgent decât mi-l pot face ei la poli’ie. Ar trebui să nu renunţ niciodată la mentalitatea de învingător.

…nu uit de prieteni niciodată.

…închei postul şi să plec. Prietenii mă aşteaptă la bere.

Anunțuri
Etichete:

GUESS WHO – NU NE-AM NĂSCUT ÎN LOCUL POTRIVIT

Suntem copii, de acum vom fi
Plini de uimire, plini de iubire
Cu ochii va urmarim
Stim de pe acum ce ne asterneti la drum

Nenumarate flori si palate
Sa avem noi maine aur si paine
Voi sunteti niste niste eroi

Dar intr-o zi si noi

Si noi stim c-a trecut mult timp
Va trece inca pe-atat presimt
In 10 ani mai prind
Cativa ce mint,cativa ce tin sa plece
Las`ca trece
Romanu`i facut sa-nece
Amaru` cu sange rece
Cand da de necaz
Petrece cu o bere la rece
Se`ntrece…
Zi-mi de ce furi!
Da` cat mai vrei sa furi ?
Nu vezi ca suntem multe guri?
Si stim cu totii ce-nseamna sa-nduri
Dar cate cazaturi sa-nduri ?
Cam cat te bucuri si cat injuri?
La cate lucruri poftesti din jur?
Si esti sigur ca n-ai destul!

Refren x2 :

Da nu`i nimic,sunt consolat de mic
Tu esti constient ce zic, yo!
Nu ne-am nascut in locul potrivit
Nu, nu, nu ne-am nascut in locul potrivit
N-am primit,am facut totul din nimïc.

Si-ai mei sunt sigur ca ai tai
Nu m-au crescut cu vanatai
M-au invatat cum sa n-o iau pe alte cai
Mi-au explicat ca lumea-i rea
Si viata-i grea,si tre sa fac cumva ceva
Mi-au spus ca odata si-odata se duc
Si tre sa ma agit ca tre sa ma lupt
Ca timpu` trece dintr-un foc
Ma plimba din loc in loc
Ma schimba dupa noroc
M-alearga doar pentru un singur vot
Lumea simte, vrea fapte nu cuvinte
Un simplu om sa fie presedinte!

Refren x2 :

Da nu`i nimic, sunt consolat de mic
Tu esti constient ce zic eu
Nu ne-am nascut in locul potrivit
Nu, nu, nu ne-am nascut in locul potrivit
N-am primit, am facut totul dïn nïmïc.

Traim într-o lume în care celebritatea are prețul ei. Și nu, nu contează că ești inteligent, talentat sau special. Pentru că prețul celebrității este chiar viața.

Fie te transformi într-o lichea ordinară care se dezbracă/mahalagește/umilește pe la posturi de doi lei, fie îți păstrezi decența și demnitatea și ajungi celebru când mori. Deci, prețul celebrității este viața ta.

De ce spun asta? Pentru că astăzi de dimineață a murit Toni de la cârcotași. Și în afără de faptul că era Toni, băiatul grăsun de la Cronică, nu am știut altceva despre el. Dar acum că a murit poveștile apar. Că a fost actor. Că a câștigat premii. Că a fost implicat în misiuni ONU.

De unde să știu eu toate astea?

Pot spune însă că am avut un déjà vu de tipul Teo Peter, Marian Cozma, Anca Parghel și tot așa.

De ce ne hrănim cu morbidul? De ce nu lăsăm morții să se odihnească în pace și familiile să-și revină din șoc?

Nu, noi îi facem celebri post-mortem pe oamenii care meritau audiența noastră în timpul vieții…

Câți mai ascultau muzica trupei Compact înainte de accidentul lui Teo Peter? Câți auziseră măcar de handbalistul Marian Cozma înainte să moară? Câți fuseseră la un concert al Ancăi Parghel?

Oameni valoroși și cvasicunoscuți totodată…

Dacă s-ar face un sondaj pentru a vedea care sunt cele mai celebre vedete din showbizul autohton mă tem că am regăsi în TopTen ciumace, brăilence, tarkisti, solcani, columbence, zăvorance și tot așa. Și ne întrebăm de ce scade numărul olimpicilor!

Ei bine, avem țara pe care o merităm?! Nu cred! România mea nu e asta!

Deci…

Dumnezeu să-l odihnească în pace pe Toni, băiatul simpatic și grăsun de la Cronică! Și de acolo de Sus, să-i șoptească lui Dumnezeu să mai arunce câte o privire spre meleagurile noastre, că tare a uitat de noi și noi de El!

Capodoperele de azi nu mai au nevoie de scenă, actorii suntem noi, măștile sunt reale, replicile improvizate și rolurile complexe.

Nu știu voi, dar eu uneori simt nevoia să umblu goală prin casă. Nemachiată, nepieptănată, singură. Nu pentru că aș fi naturistă, deși apreciez conceptul. Ci pentru că uneori mă simt atât de încătușată că-mi vine să urlu.

Mii de roluri, mii de personaje, mii de scene – când va înceta dramatismul cotidian?

Când vom redeveni noi înșine, dureros de sinceri, fără supărări și ofuscări egoiste, fără complimente ipocrite, fără obligații și angajamente pentru a nu le răni sentimentele celorlalți?

De ce nu putem fi cu toții sinceri? Măcar o zi pe an să spunem tot ce ne trece prin cap, fără să fim judecați sau etichetați?

Gândiți-vă doar o secundă la cum ar fi facă toți am face asta? Oare ne-am supăra pe toți din jurul nostru pentru adevăruri pe care nu suntem pregătiți să le auzim?

Sau dimpotrivă, am învăța să respectăm ceea ce cred alți, și mult mai important decât atât, am învăța să ascultăm, știind că cel de lângă noi e gol, nepieptănat și nemachiat?

Sfârșiturile de an întotdeauna îmi aduc un pic de melancolie. Deși sunt Grinch-ul absolut, e imposibil ca febra galbenă a Sărbătorilor să nu mă afecteze deloc. Poate de aia abia acum mi-am făcut timp pentru acest blog.

Ultimul post a fost publicat în aprilie. Da, de atunci nu am mai avut timp să scriu. Și adevărul este că nu prea sunt genul de persoană căreia să-i pese dacă citește cineva ceea ce scrie, pur și simplu îmi place să scriu.

Revenind totuși la subiect, mi-am dat seama că anul ăsta a fost cel mai productiv și cel mai dificil de până acum, între job-ul la care petrchiar și 12 ore pe zi, până la absolvirea facultății, licența, admiterea la master, cursurile, voluntariatul și toate cele nu prea am avut timp pentru mine. Așa că am stat să văd unde se pierde atât de mult timp.

Vă invit dragii mei, sa identificăm sursa bolilor secolului 21: stresul și graba.

O săptămână normală

În medie, ne petrecem cam 40-45 de ore la muncă (în mod ideal), plus încă vreo 5-10 în drum spre muncă, și cel puțin încă vreo 5 ca să ne pregătim de muncă.

Somnului îi dedicăm și lui vreo 40 de ore, și mâncatului cel puțin 10.

Cumpărăturile cumulate ne răpesc cel puțin 5 ore, iar igiena zilnică tot atâtea (sper!).

Avem deja peste 105 ore dedicate activităților obligatorii. Iar o săptămână are 168 de ore!

Ceea ce înseamnă că teoretic, cu indulgența acordată de mine pentru fiecare activitate, ne mai rămân 63 de ore pentru noi, adică, împărțite la 7, vreo 9 ore de care se ne bucurăm zilnic.

Dar, stați, că-n astea 9 ore zilnice, mai intra o vizită de curtoazie obligatorie la vreo mătușă, vreo zi de naștere sau ieșire la bere, vreo emisiune la TV, câteva ore bune de menaj și multe conversații la telefon cu părinți și prieteni.

Să nu uităm de munca luată acasă și de mailurile obligatorii pe care la avem de trimis. Plus că mai e câte-un meci de vizionat, vreo țeavă de reparat, copii de dus la școală/hrănit/petrecut timp cu ei.

Și stați că și prietenii, părinții și rudele vor un pic de atenție și timp petrecut cu ei.

Desigur, toatea acestea nu sunt activități zilnice sau săptămânale neapărat, dar puse pe hârtie și adunate în ordinea pretrecerii lor însumează peste 63 de ore. Și stăm și ne întrebăm cum de suntem cu toții atât de pricepuți la algebră abstractă pentru a arăta ca 1+1 fac 0 și cum reușim să le ducem pe toate la capăt?

Dar mai important decât cum, e când? Când reușim să avem un moment pentru noi, cu computere deconectate și mobile închise? Când avem timp pentru o plăcere vinovată egoistă?

Dragii mei, persoană din oglindă e întotdeauna cu voi. Nu mai încercați să scăpați de ea, să-i anulați întâlnirile și să-i respingeți apelurile! Faceți-i o companie plăcută și câștigați-i simpatia, pentru că nici nu vă veți da seama când se va transforma într-o figură ridată și obosită de viață! Iar atunci chiar nu veți putea scăpa de ea!

Vouă vă bate inima mai tare când vă gândiţi la România? Voi aveţi vreun steag al ţării noastre în casă? Pe voi vă doare când cineva îşi bate joc de România? Pe voi nu vă ruşinează să spuneţi că sunteţi români?

Dacă aţi răspuns cu „Nu”, nu vă condamn! România actuală nu ne-a câştigat patriotismul. Nu mai avem motive de mândrie, valori. Steagurile flutură doar când bate naţionala. Afară suntem reprezentaţi de cocalari şi căpşunari. În sport nu se mai investeşte, diplomaţia e la pământ, nu mai avem olimpici…

Şi totuşi, nu uitaţi că sunteţi români şi nu aveţi cum să schimbaţi asta!! Mai ţineţi minte anii ’90? Mai ţineţi minte cum ne-a tresărit inima la penalty-urile cu Suedia? Cum l-am implorat pe Hagi să se întoarcă la naţională? Cum am avut un podium de gimnaste române (Bine, asta a fost in 2000 şi dupa aceea i s-a luat medalia Andreei Răducanu, şi totuşi…)? Cum am descoperit internetul şi am devenit cei mai bun hackeri din lume? Cum erau promovaţi la ştiri olimpicii, nu pseudo-vedetele?

Era o vreme în care nu ne era ruşine de noi, o vreme în care conta ce ai în cap, nu în parcare, o vreme în care, copil fiind nu aspirai la Guta, aspirai la olimpicii la matematică…

Era o vreme în care respiram România şi aspiram la România. Era o vreme în care nu România era casa mea, nu româna era limba mea, dar eram mai românca decât oricine!

Ce s-a întâmplat cu România mea?

P.S. Rusine voua, celor care ati schimbat în rău tot ce am iubit mai mult la ţara asta! Ruşine voua, celor care nu daţi doi bani pe noi, oamenii! Ruşine, NATO! Ruşine UE! Ruşine nouă, că fugim în loc să schimbăm! Să aruncăm o privire peste Prut şi să ne inspirăm de-acolo…

Asta e senzaţia mea în ultima vreme… În ciuda megastructurilor şi megaaparaturilor existente, Pământul e o junglă, iar noi suntem animalele. De fapt… măcar dac-am fi animale!
Animalele nu fac rău intenţionat. Animalele nu fac rău decât dacă sunt nevoite să se apere sau să mănânce. Un animal n-o să facă niciodată rău pentru că poate.

Noi suntem o rasă superioară de animale, o rasă meschină, care nu s-a lepădat de instincte, dar care are raţiune şi îşi poate pune inteligenţa în slujba instinctelor deşi ar trebui să facă tocmai invers.

Sunt două lucruri care mă dezarmează şi mă rănesc pe lumea asta: Răutatea şi Prostia. Răutatea voită şi încrâncenată mă seacă de energie precum kryptonita pe Superman, iar prostia face să-mi iasă la iveală frustrări de care uneori nici nu sunt conştientă.

Sincer, mi-e mai frică de oamenii proşti decât de oamenii răi, deşi primilor le ofer „circumstanţe atenuante”.

Tu, de ce faci rău? Când? Ce ai simţit ultima oară când ai fost rău cuiva?

Septembrie 2017
L M M M V S D
« Sep    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

Top click-uri

  • Niciunul