Despre

Posts Tagged ‘bun-simţ

Traim într-o lume în care celebritatea are prețul ei. Și nu, nu contează că ești inteligent, talentat sau special. Pentru că prețul celebrității este chiar viața.

Fie te transformi într-o lichea ordinară care se dezbracă/mahalagește/umilește pe la posturi de doi lei, fie îți păstrezi decența și demnitatea și ajungi celebru când mori. Deci, prețul celebrității este viața ta.

De ce spun asta? Pentru că astăzi de dimineață a murit Toni de la cârcotași. Și în afără de faptul că era Toni, băiatul grăsun de la Cronică, nu am știut altceva despre el. Dar acum că a murit poveștile apar. Că a fost actor. Că a câștigat premii. Că a fost implicat în misiuni ONU.

De unde să știu eu toate astea?

Pot spune însă că am avut un déjà vu de tipul Teo Peter, Marian Cozma, Anca Parghel și tot așa.

De ce ne hrănim cu morbidul? De ce nu lăsăm morții să se odihnească în pace și familiile să-și revină din șoc?

Nu, noi îi facem celebri post-mortem pe oamenii care meritau audiența noastră în timpul vieții…

Câți mai ascultau muzica trupei Compact înainte de accidentul lui Teo Peter? Câți auziseră măcar de handbalistul Marian Cozma înainte să moară? Câți fuseseră la un concert al Ancăi Parghel?

Oameni valoroși și cvasicunoscuți totodată…

Dacă s-ar face un sondaj pentru a vedea care sunt cele mai celebre vedete din showbizul autohton mă tem că am regăsi în TopTen ciumace, brăilence, tarkisti, solcani, columbence, zăvorance și tot așa. Și ne întrebăm de ce scade numărul olimpicilor!

Ei bine, avem țara pe care o merităm?! Nu cred! România mea nu e asta!

Deci…

Dumnezeu să-l odihnească în pace pe Toni, băiatul simpatic și grăsun de la Cronică! Și de acolo de Sus, să-i șoptească lui Dumnezeu să mai arunce câte o privire spre meleagurile noastre, că tare a uitat de noi și noi de El!

Anunțuri

Capodoperele de azi nu mai au nevoie de scenă, actorii suntem noi, măștile sunt reale, replicile improvizate și rolurile complexe.

Nu știu voi, dar eu uneori simt nevoia să umblu goală prin casă. Nemachiată, nepieptănată, singură. Nu pentru că aș fi naturistă, deși apreciez conceptul. Ci pentru că uneori mă simt atât de încătușată că-mi vine să urlu.

Mii de roluri, mii de personaje, mii de scene – când va înceta dramatismul cotidian?

Când vom redeveni noi înșine, dureros de sinceri, fără supărări și ofuscări egoiste, fără complimente ipocrite, fără obligații și angajamente pentru a nu le răni sentimentele celorlalți?

De ce nu putem fi cu toții sinceri? Măcar o zi pe an să spunem tot ce ne trece prin cap, fără să fim judecați sau etichetați?

Gândiți-vă doar o secundă la cum ar fi facă toți am face asta? Oare ne-am supăra pe toți din jurul nostru pentru adevăruri pe care nu suntem pregătiți să le auzim?

Sau dimpotrivă, am învăța să respectăm ceea ce cred alți, și mult mai important decât atât, am învăța să ascultăm, știind că cel de lângă noi e gol, nepieptănat și nemachiat?

Mergând din link-în-link azi la muncă am citit câteva bloguri/posturi interesante. Din nefericire pentru autorii blogurilor eu am o memorie foarte proastă a numelor, aşa că mi-au rămas în căpşor doar cei mai cunoscuţi: zoso şi cabral.

Am văzut însă un post care mi s-a părut foarte interesant, recomandat de zoso, dar memoria mea de babă senilă nu mă ajută, aşa că rămâne pe altă dată să găsesc blogul/postul respectiv. Era vorba despre inventarea unui sistem de vot pe bază de IQ, ceva de genul „doar cei cu IQ-ul peste 100 pot vota”.

Concluzia pe care am tras-o eu este că democraţia este o aberaţie (şi sunt de acord). Pe hârtie, democraţia este corectă, echitabilă, fezabilă. Dar când stai să te gândeşti, îţi convine că votul tău e egal cu al lui sau cu al ei sau cu al lui?

Nu ştiu dacă soluţia cu IQ-ul este corectă, dar având în vedere că majoritatea oamenilor au un nivel de inteligenţă mic spre mediu e oare corect să lăsăm majoritatea să decidă? Atâta vreme cât există oameni mai inteligenţi decât alţii – şi care pot, deci, să înţeleagă ce se petrece în jurul lor mai bine decât restul – nu ar trebui oare să le dăm acestora mai multă… egalitate? De unde s-a născut raţionamentul ăsta că respectând decizia majorităţii respectăm decizia care e cea mai bună pentru majoritate?

Să o luăm din alt punct de vedere. Democraţie. Bun, „demos”=popor, „cratos”=putere. Puterea poporului. Un sistem perfect pentru un popor educat. Dar atunci când creşti un popor de dobitoci, atunci când principiul de guvernare e „pâine şi circ” (uneori mai mult circ şi mai puţină pâine, că deh, circul e mai ieftin) rămâne oare la fel de eficient sistemul democratic?

Deci, ca să nu încep să bat câmpii (şi mai tare), pentru că e târziu şi mi-e somn: da, sunt de acord ca unii să fie mai egali ca alţii în anumite privinţe. Dacă eu sunt mai deştept, dă-mi mai multă putere de decizie ca unuia prost-grămadă! E doar o chestie de bun-simţ. Oricum, egalitatea în drepturi există doar în cerneala turnată în prima pagină a Constituţiei. Nu există egalitate, iar cel mai bun exemplu nu sunt ştabii care omoară oameni în accidente produse din vina lor şi scapă nepedepsiţi. Exemplul cel mai elocvent: dacă o fetiţă de 5 ani suferă de cancer şi în acelaşi timp, un puşcăriaş are nevoie de un rinichi, cu siguranţă nu vei dona bani pentru puşcăriaş. „Să putrezească naibii acolo!”. Ei bine, dragii mei, dacă aţi gândit aşa aţi încălcat cea mai preţioasă egalitate în drepturi: egalitatea dreptului la viaţă.

Vă las, multinaţionala mă oboseşte peste măsură!

P.S. Promit să caut însemnarea respectivă, pentru că postul chiar merită citit.

Nu fac publicitate firmei cu pricina. Vreau doar să le mulţumesc pentru seria de spoturi publicitare legate de „bun-simţ şi responsabilitate”. Îmi place linia pe care merge. Dincolo de faptul că preţul petrolului a scăzut, dar ei au păstrat aceleaşi preţuri. Deh, nimeni nu-i perfect…

Postul ăsta îi este dedicat băiatului pe care l-am întâlnit azi la metrou şi căruia i-am dat o călătorie de pe cartela mea (asta pentru că-i expirase abonamentul şi venea metroul… şi m-am gândit să nu-l piardă că avea ghiozdan în spate şi bănuiesc că se ducea la şcoală), după care băieţaşu’ a trecut pe lângă mine fără să zică absolut nimic.

Nu voiam banii pe călătorie, nu voiam discuţie despre vreme pe peron. Voiam un simplu şi decent „mulţumesc”, urmat poate de „O zi bună!”.

Puştiule, încă mai aştept… Pe vremea mea se mulţumea atunci când ajutai pe cineva.


Noiembrie 2017
L M M M V S D
« Sep    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  

Top click-uri

  • Niciunul