Despre

Posts Tagged ‘românica

GUESS WHO – NU NE-AM NĂSCUT ÎN LOCUL POTRIVIT

Suntem copii, de acum vom fi
Plini de uimire, plini de iubire
Cu ochii va urmarim
Stim de pe acum ce ne asterneti la drum

Nenumarate flori si palate
Sa avem noi maine aur si paine
Voi sunteti niste niste eroi

Dar intr-o zi si noi

Si noi stim c-a trecut mult timp
Va trece inca pe-atat presimt
In 10 ani mai prind
Cativa ce mint,cativa ce tin sa plece
Las`ca trece
Romanu`i facut sa-nece
Amaru` cu sange rece
Cand da de necaz
Petrece cu o bere la rece
Se`ntrece…
Zi-mi de ce furi!
Da` cat mai vrei sa furi ?
Nu vezi ca suntem multe guri?
Si stim cu totii ce-nseamna sa-nduri
Dar cate cazaturi sa-nduri ?
Cam cat te bucuri si cat injuri?
La cate lucruri poftesti din jur?
Si esti sigur ca n-ai destul!

Refren x2 :

Da nu`i nimic,sunt consolat de mic
Tu esti constient ce zic, yo!
Nu ne-am nascut in locul potrivit
Nu, nu, nu ne-am nascut in locul potrivit
N-am primit,am facut totul din nimïc.

Si-ai mei sunt sigur ca ai tai
Nu m-au crescut cu vanatai
M-au invatat cum sa n-o iau pe alte cai
Mi-au explicat ca lumea-i rea
Si viata-i grea,si tre sa fac cumva ceva
Mi-au spus ca odata si-odata se duc
Si tre sa ma agit ca tre sa ma lupt
Ca timpu` trece dintr-un foc
Ma plimba din loc in loc
Ma schimba dupa noroc
M-alearga doar pentru un singur vot
Lumea simte, vrea fapte nu cuvinte
Un simplu om sa fie presedinte!

Refren x2 :

Da nu`i nimic, sunt consolat de mic
Tu esti constient ce zic eu
Nu ne-am nascut in locul potrivit
Nu, nu, nu ne-am nascut in locul potrivit
N-am primit, am facut totul dïn nïmïc.

Anunțuri

Traim într-o lume în care celebritatea are prețul ei. Și nu, nu contează că ești inteligent, talentat sau special. Pentru că prețul celebrității este chiar viața.

Fie te transformi într-o lichea ordinară care se dezbracă/mahalagește/umilește pe la posturi de doi lei, fie îți păstrezi decența și demnitatea și ajungi celebru când mori. Deci, prețul celebrității este viața ta.

De ce spun asta? Pentru că astăzi de dimineață a murit Toni de la cârcotași. Și în afără de faptul că era Toni, băiatul grăsun de la Cronică, nu am știut altceva despre el. Dar acum că a murit poveștile apar. Că a fost actor. Că a câștigat premii. Că a fost implicat în misiuni ONU.

De unde să știu eu toate astea?

Pot spune însă că am avut un déjà vu de tipul Teo Peter, Marian Cozma, Anca Parghel și tot așa.

De ce ne hrănim cu morbidul? De ce nu lăsăm morții să se odihnească în pace și familiile să-și revină din șoc?

Nu, noi îi facem celebri post-mortem pe oamenii care meritau audiența noastră în timpul vieții…

Câți mai ascultau muzica trupei Compact înainte de accidentul lui Teo Peter? Câți auziseră măcar de handbalistul Marian Cozma înainte să moară? Câți fuseseră la un concert al Ancăi Parghel?

Oameni valoroși și cvasicunoscuți totodată…

Dacă s-ar face un sondaj pentru a vedea care sunt cele mai celebre vedete din showbizul autohton mă tem că am regăsi în TopTen ciumace, brăilence, tarkisti, solcani, columbence, zăvorance și tot așa. Și ne întrebăm de ce scade numărul olimpicilor!

Ei bine, avem țara pe care o merităm?! Nu cred! România mea nu e asta!

Deci…

Dumnezeu să-l odihnească în pace pe Toni, băiatul simpatic și grăsun de la Cronică! Și de acolo de Sus, să-i șoptească lui Dumnezeu să mai arunce câte o privire spre meleagurile noastre, că tare a uitat de noi și noi de El!

Zilele trecute mă gândeam să scriu un post despre săracul Marian Cozma, care a trebuit să moară ca să ajungă celebru. Sincer, eu n-am mai auzit de el până duminica trecută. Voiam să scriu ceva, dar cineva mi-a luat-o înainte şi a făcut-o atât de bine că orice completare a mea ar fi redundantă.

Cazul Cozma, o lectie

Dincolo de tragismul sau, moartea handbalistului Marian Cozma a facut posibila daramarea unuia dintre cele mai vechi si mai pacatoase mituri nationaliste, generator de personalitati si transformat in politica de partid.

Maghiarii nu mananca romani, nici in saramura, nici la protap. Un roman poate fi un adevarat erou al unei localitati din Ungaria, poate trai acolo fericit si respectat.

Maghiarii pot suferi pentru moartea unui roman asa cum sufera pentru nenorocirea unui conational, pot plange pentru un roman, pot aprinde lumanari pentru el, il pot omagia asa cum ar omagia un maghiar.

Reactia oamenilor obisnuiti din Veszprem si apoi din Szeged a fost uluitoare, o adevarata lectie pentru toti nationalistii fanatici. O emotie discreta, dar profunda din care s-a nascut un splendid recviem pentru un strain pe care l-au privit ca pe unul de-al lor.

„Va multumesc din suflet pentru ce-ati facut pentru copilul meu!”. Vorbele gatuite de lacrimi ale tatalui lui Marian Cozma, acelasi care inainte de ajunge in Ungaria le recomanda tuturor sa nu mai plece din tara, spun totul despre ce a vazut si ce a simtit odata ajuns acolo.

Romanii ar fi reactionat oare la fel in cazul asasinarii unui sportiv din Ungaria?

La randul ei, politia maghiara a dat o adevarata lectie de eficienta si profesionalism. In doar trei zile suspectii au fost prinsi, desi reusisera sa treaca frontiera. Mai bine nu comparam cu ancheta dublului asasinat din Brasov!

Din nefericire, a fost nevoie de o astfel de tragedie cumplita pentru a intelege ca de-o parte si de alta a granitei nu sunt inamici, iar inflamarile nationaliste sunt perfect aberante.

Un priveghi, sute de ochi inlacrimati, o mare de lumanari si una de lacrimi au spulberat sau ar fi trebuit sa spulbere toate ideile preconcepute.

Vedeta pentru audienta

In schimb, in Romania, televiziunile au reusit din nou sa fie gretoase. In timpul vietii, Marian Cozma a fost o vedeta a maghiarilor, nu a romanilor. Cati dintre noi au auzit despre el, desi ar fi meritat cu varf si indesat sa fie cunoscut?

Seara de seara, la stirile din sport sunt analizate pana in cele mai mici detalii fiecare ranjet al lui Becali, fiecare ragaitura a lui Borcea sau orice silaba a lui Copos.

Nu exista alte sporturi in afara de fotbal, nu exista alti sportivi, decat, eventual, in timpul olimpiadelor. In rest, televiziunile se scalda cu placere in hardaul puturos aducator de audienta.

Iar Marian Cozma a devenit vedeta pentru presa din Romania doar cand, prin moartea sa, a adus audienta. Am asistat din nou la aplicarea intocmai a „retetei mediatice Petrila” sau a oricarei alte tragedii stoarse pana la ultima picatura de potentialul de profit.

Transmisiuni in direct, vorbe pompoase, falsa piosenie, ziduri care se umplu cu mesaje lacrimogene, reale sau inventate, cine mai stie?, politicieni care se jelesc in direct ca la moartea propriului copil, dezbateri interminabile cu intrebari stupide in care fiecare isi da cu presupusul fara a avea informatii, dupa cum il duce mintea, si chiar incitari la ura rasiala impotriva romilor.

Culmea nerusinarii, un ziarist de la Gardianul a debitat, cu ochii pe imaginile de la Veszprem, ipoteza unui asasinat rasist comis de un ungur impotriva unui roman sau de un catolic impotriva unui ortodox.

Pe cat de frumoasa si calda a fost reactia din Ungaria, pe atat de josnica a fost reflectarea evenimentului pe ecranele din Romania. Daca sperietoarea nationalismului a primit, si ea, un cutit in inima, cinismul si nerusinarea au cucerit noi culmi.

Constantin Racaru

Via ziare.com

Mergând din link-în-link azi la muncă am citit câteva bloguri/posturi interesante. Din nefericire pentru autorii blogurilor eu am o memorie foarte proastă a numelor, aşa că mi-au rămas în căpşor doar cei mai cunoscuţi: zoso şi cabral.

Am văzut însă un post care mi s-a părut foarte interesant, recomandat de zoso, dar memoria mea de babă senilă nu mă ajută, aşa că rămâne pe altă dată să găsesc blogul/postul respectiv. Era vorba despre inventarea unui sistem de vot pe bază de IQ, ceva de genul „doar cei cu IQ-ul peste 100 pot vota”.

Concluzia pe care am tras-o eu este că democraţia este o aberaţie (şi sunt de acord). Pe hârtie, democraţia este corectă, echitabilă, fezabilă. Dar când stai să te gândeşti, îţi convine că votul tău e egal cu al lui sau cu al ei sau cu al lui?

Nu ştiu dacă soluţia cu IQ-ul este corectă, dar având în vedere că majoritatea oamenilor au un nivel de inteligenţă mic spre mediu e oare corect să lăsăm majoritatea să decidă? Atâta vreme cât există oameni mai inteligenţi decât alţii – şi care pot, deci, să înţeleagă ce se petrece în jurul lor mai bine decât restul – nu ar trebui oare să le dăm acestora mai multă… egalitate? De unde s-a născut raţionamentul ăsta că respectând decizia majorităţii respectăm decizia care e cea mai bună pentru majoritate?

Să o luăm din alt punct de vedere. Democraţie. Bun, „demos”=popor, „cratos”=putere. Puterea poporului. Un sistem perfect pentru un popor educat. Dar atunci când creşti un popor de dobitoci, atunci când principiul de guvernare e „pâine şi circ” (uneori mai mult circ şi mai puţină pâine, că deh, circul e mai ieftin) rămâne oare la fel de eficient sistemul democratic?

Deci, ca să nu încep să bat câmpii (şi mai tare), pentru că e târziu şi mi-e somn: da, sunt de acord ca unii să fie mai egali ca alţii în anumite privinţe. Dacă eu sunt mai deştept, dă-mi mai multă putere de decizie ca unuia prost-grămadă! E doar o chestie de bun-simţ. Oricum, egalitatea în drepturi există doar în cerneala turnată în prima pagină a Constituţiei. Nu există egalitate, iar cel mai bun exemplu nu sunt ştabii care omoară oameni în accidente produse din vina lor şi scapă nepedepsiţi. Exemplul cel mai elocvent: dacă o fetiţă de 5 ani suferă de cancer şi în acelaşi timp, un puşcăriaş are nevoie de un rinichi, cu siguranţă nu vei dona bani pentru puşcăriaş. „Să putrezească naibii acolo!”. Ei bine, dragii mei, dacă aţi gândit aşa aţi încălcat cea mai preţioasă egalitate în drepturi: egalitatea dreptului la viaţă.

Vă las, multinaţionala mă oboseşte peste măsură!

P.S. Promit să caut însemnarea respectivă, pentru că postul chiar merită citit.

În alte ţări, ziua naţională e o sărbătoare. La noi? O zi liberă!

În alte ţări, oamenii au cel puţin un steag al patriei lor acasă. Noi avem steaguri cu Steaua, Dinamo, Rapid…

În alte ţări, oamenii petrec 3 zile, comemorând ziua când şi-au dobândit independenţa, liberatea, unirea. Noi nu ştim în ce an s-a petrecut Marea Unire. Sau ce înseamnă. Sau cui i-o datorăm.

romania-harta-tricolora

Eşti român? Ascunde asta! Dacă pleci peste hotare, în juma’ de an trebuie să vorbeşti neapărat româna cu accent (cel mai bun este accentul american). Dacă te întreabă cineva de unde vii, mai bine spui Burkina Fasso decât România. Oricum, nimeni nu ştie nimic despre Burkina Fasso. Poţi să inventezi sau să spui chestii reale din România, atâta vreme cât nu uiţi că Ouagadugu e capitala şi nu Bucureştiul. Ca sa ţii minte: e ca un gângurit de copil: Ua-ga-du-gu!

De ce unde atâta ruşine în a fi român?

Eu propun altceva: hai să facem abstracţie de gropile din asfalt, de nesimţirea ce ne înconjoară şi de alegerile care tocmai au trecut şi să sărbătorim singurul lucru pe care îl avem în comun: România! Hai să sărbătorim prazul, ia, sarmaua, căluşarul, tricolorul, vampiru’, Nadia, Hagi şi toate celelate lucruri unice şi irepetabile care ne definesc ca popor!

La mulţi ani, România! Încă te iubesc!

O alegorie despre ce înseamnă România pentru mine. Cei care mă cunosc vor recunoaşte toate „personajele” de mai jos!

steagul-romaniei

De ziua Ta şi după atâţia ani de mariaj trebuie să fac câteva mărturisiri…

România e ca o nevastă pentru mine. Suntem ca un cuplu de lesbiene, în care eu sunt bisexuală. Pentru că Românica, nevasta fidelă, un pic grăsuţă, nu foarte atrăgătoare, dar mereu acolo pentru mine, nu ma completează satisfăcător şi nu mă satisface complet. Şi de-aia eu, din când în când, am câte o aventură cu vreun bărbat care-mi oferă ceea ce ea nu-mi poate oferi. Nu-i vina ei.  Bărbaţii ăştia mă vrăjesc, mă ameţesc, îmi promit luna şi stelele. Românica nu ar înţelege vreodată ce mă atrage pe mine la ei. Doar e lesbiană. Dacă ar înţelege, poate ar încerca să ia exemplu şi să se schimbe. Dar ea se învârte în cerc şi schimbările ori nu vin, ori sunt din ce în ce mai neinspirate.

Bărbaţii cu care mă aventurez îmi arată noi posibilităţi, mii de feluri de a fi. Unii sunt doar one-night-stand-uri, alţii sunt amintiri frumoase, iar unii, puţini, au apucat să mă formeze şi i-aş întâlni oricând cu plăcere, dacă nu ar fi la alt capăt de lume. În lipsa lor, mă conformez cu fiii mamei Europa. Unii mai frumoşi şi mai bine făcuţi, alţii mai slăbuţi şi nedezvoltaţi. Dar orice aş vedea şi pe oricine aş întâlni, tot mă întorc la Ea. Şi România mă aşteaptă cu braţele ei celuliticoase larg deschise. Şi e călduţă. Şi confortabilă. Şi depănăm mereu amintiri. Şi oricât aş vrea să o părăsesc, mereu mă întorc la Ea., deşi e cicălitoare şi neîngrijită ca o nevastă comunistă…

Iar Ea e conştientă că o voi părăsi. Cândva, când voi căpăta mai mult curaj, sau poate, dacă vreunul dintre fiii Europei, mai curajos şi mai vânjos (şi mai puţin afectat de criza economică) îmi va face vreo propunere decentă, o voi părăsi chiar mai curând.

Nu vor fi melodrame sau regrete. Pentru că orice aş face… tot la Ea mă întorc. De data asta poate doar în vizită.

România, să ştii că încă te iubesc!

sclavie

De ce românii muncesc de Ziua Naţională?

De ce românii nu au pauză de masă de două ore?

De ce românii nu au concediu între Crăciun şi Anul Nou?

De ce românii nu protestează că muncesc ca boii şi-s plătiţi ca vitele?

De ce românii tac şi-nghit ce zice patronul străin?

Pentru că vremurile se schimbă. Înainte sclavii erau aduşi din colonii. Acum vin stăpânii direct la noi. Pentru că vremurile se schimbă. Cândva sclavia era legală şi sodomia ilegală. Acum, sclavia poartă numele de „multinaţională”, iar sodomia are paradă anuală. De ce? Pentru că vremurile se schimbă, dar sclavii rămân aceiaşi.


Septembrie 2017
L M M M V S D
« Sep    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

Top click-uri

  • Niciunul