Despre

Posts Tagged ‘românica

GUESS WHO – NU NE-AM NĂSCUT ÎN LOCUL POTRIVIT

Suntem copii, de acum vom fi
Plini de uimire, plini de iubire
Cu ochii va urmarim
Stim de pe acum ce ne asterneti la drum

Nenumarate flori si palate
Sa avem noi maine aur si paine
Voi sunteti niste niste eroi

Dar intr-o zi si noi

Si noi stim c-a trecut mult timp
Va trece inca pe-atat presimt
In 10 ani mai prind
Cativa ce mint,cativa ce tin sa plece
Las`ca trece
Romanu`i facut sa-nece
Amaru` cu sange rece
Cand da de necaz
Petrece cu o bere la rece
Se`ntrece…
Zi-mi de ce furi!
Da` cat mai vrei sa furi ?
Nu vezi ca suntem multe guri?
Si stim cu totii ce-nseamna sa-nduri
Dar cate cazaturi sa-nduri ?
Cam cat te bucuri si cat injuri?
La cate lucruri poftesti din jur?
Si esti sigur ca n-ai destul!

Refren x2 :

Da nu`i nimic,sunt consolat de mic
Tu esti constient ce zic, yo!
Nu ne-am nascut in locul potrivit
Nu, nu, nu ne-am nascut in locul potrivit
N-am primit,am facut totul din nimïc.

Si-ai mei sunt sigur ca ai tai
Nu m-au crescut cu vanatai
M-au invatat cum sa n-o iau pe alte cai
Mi-au explicat ca lumea-i rea
Si viata-i grea,si tre sa fac cumva ceva
Mi-au spus ca odata si-odata se duc
Si tre sa ma agit ca tre sa ma lupt
Ca timpu` trece dintr-un foc
Ma plimba din loc in loc
Ma schimba dupa noroc
M-alearga doar pentru un singur vot
Lumea simte, vrea fapte nu cuvinte
Un simplu om sa fie presedinte!

Refren x2 :

Da nu`i nimic, sunt consolat de mic
Tu esti constient ce zic eu
Nu ne-am nascut in locul potrivit
Nu, nu, nu ne-am nascut in locul potrivit
N-am primit, am facut totul dïn nïmïc.

Traim într-o lume în care celebritatea are prețul ei. Și nu, nu contează că ești inteligent, talentat sau special. Pentru că prețul celebrității este chiar viața.

Fie te transformi într-o lichea ordinară care se dezbracă/mahalagește/umilește pe la posturi de doi lei, fie îți păstrezi decența și demnitatea și ajungi celebru când mori. Deci, prețul celebrității este viața ta.

De ce spun asta? Pentru că astăzi de dimineață a murit Toni de la cârcotași. Și în afără de faptul că era Toni, băiatul grăsun de la Cronică, nu am știut altceva despre el. Dar acum că a murit poveștile apar. Că a fost actor. Că a câștigat premii. Că a fost implicat în misiuni ONU.

De unde să știu eu toate astea?

Pot spune însă că am avut un déjà vu de tipul Teo Peter, Marian Cozma, Anca Parghel și tot așa.

De ce ne hrănim cu morbidul? De ce nu lăsăm morții să se odihnească în pace și familiile să-și revină din șoc?

Nu, noi îi facem celebri post-mortem pe oamenii care meritau audiența noastră în timpul vieții…

Câți mai ascultau muzica trupei Compact înainte de accidentul lui Teo Peter? Câți auziseră măcar de handbalistul Marian Cozma înainte să moară? Câți fuseseră la un concert al Ancăi Parghel?

Oameni valoroși și cvasicunoscuți totodată…

Dacă s-ar face un sondaj pentru a vedea care sunt cele mai celebre vedete din showbizul autohton mă tem că am regăsi în TopTen ciumace, brăilence, tarkisti, solcani, columbence, zăvorance și tot așa. Și ne întrebăm de ce scade numărul olimpicilor!

Ei bine, avem țara pe care o merităm?! Nu cred! România mea nu e asta!

Deci…

Dumnezeu să-l odihnească în pace pe Toni, băiatul simpatic și grăsun de la Cronică! Și de acolo de Sus, să-i șoptească lui Dumnezeu să mai arunce câte o privire spre meleagurile noastre, că tare a uitat de noi și noi de El!

Zilele trecute mă gândeam să scriu un post despre săracul Marian Cozma, care a trebuit să moară ca să ajungă celebru. Sincer, eu n-am mai auzit de el până duminica trecută. Voiam să scriu ceva, dar cineva mi-a luat-o înainte şi a făcut-o atât de bine că orice completare a mea ar fi redundantă.

Cazul Cozma, o lectie

Dincolo de tragismul sau, moartea handbalistului Marian Cozma a facut posibila daramarea unuia dintre cele mai vechi si mai pacatoase mituri nationaliste, generator de personalitati si transformat in politica de partid.

Maghiarii nu mananca romani, nici in saramura, nici la protap. Un roman poate fi un adevarat erou al unei localitati din Ungaria, poate trai acolo fericit si respectat.

Maghiarii pot suferi pentru moartea unui roman asa cum sufera pentru nenorocirea unui conational, pot plange pentru un roman, pot aprinde lumanari pentru el, il pot omagia asa cum ar omagia un maghiar.

Reactia oamenilor obisnuiti din Veszprem si apoi din Szeged a fost uluitoare, o adevarata lectie pentru toti nationalistii fanatici. O emotie discreta, dar profunda din care s-a nascut un splendid recviem pentru un strain pe care l-au privit ca pe unul de-al lor.

„Va multumesc din suflet pentru ce-ati facut pentru copilul meu!”. Vorbele gatuite de lacrimi ale tatalui lui Marian Cozma, acelasi care inainte de ajunge in Ungaria le recomanda tuturor sa nu mai plece din tara, spun totul despre ce a vazut si ce a simtit odata ajuns acolo.

Romanii ar fi reactionat oare la fel in cazul asasinarii unui sportiv din Ungaria?

La randul ei, politia maghiara a dat o adevarata lectie de eficienta si profesionalism. In doar trei zile suspectii au fost prinsi, desi reusisera sa treaca frontiera. Mai bine nu comparam cu ancheta dublului asasinat din Brasov!

Din nefericire, a fost nevoie de o astfel de tragedie cumplita pentru a intelege ca de-o parte si de alta a granitei nu sunt inamici, iar inflamarile nationaliste sunt perfect aberante.

Un priveghi, sute de ochi inlacrimati, o mare de lumanari si una de lacrimi au spulberat sau ar fi trebuit sa spulbere toate ideile preconcepute.

Vedeta pentru audienta

In schimb, in Romania, televiziunile au reusit din nou sa fie gretoase. In timpul vietii, Marian Cozma a fost o vedeta a maghiarilor, nu a romanilor. Cati dintre noi au auzit despre el, desi ar fi meritat cu varf si indesat sa fie cunoscut?

Seara de seara, la stirile din sport sunt analizate pana in cele mai mici detalii fiecare ranjet al lui Becali, fiecare ragaitura a lui Borcea sau orice silaba a lui Copos.

Nu exista alte sporturi in afara de fotbal, nu exista alti sportivi, decat, eventual, in timpul olimpiadelor. In rest, televiziunile se scalda cu placere in hardaul puturos aducator de audienta.

Iar Marian Cozma a devenit vedeta pentru presa din Romania doar cand, prin moartea sa, a adus audienta. Am asistat din nou la aplicarea intocmai a „retetei mediatice Petrila” sau a oricarei alte tragedii stoarse pana la ultima picatura de potentialul de profit.

Transmisiuni in direct, vorbe pompoase, falsa piosenie, ziduri care se umplu cu mesaje lacrimogene, reale sau inventate, cine mai stie?, politicieni care se jelesc in direct ca la moartea propriului copil, dezbateri interminabile cu intrebari stupide in care fiecare isi da cu presupusul fara a avea informatii, dupa cum il duce mintea, si chiar incitari la ura rasiala impotriva romilor.

Culmea nerusinarii, un ziarist de la Gardianul a debitat, cu ochii pe imaginile de la Veszprem, ipoteza unui asasinat rasist comis de un ungur impotriva unui roman sau de un catolic impotriva unui ortodox.

Pe cat de frumoasa si calda a fost reactia din Ungaria, pe atat de josnica a fost reflectarea evenimentului pe ecranele din Romania. Daca sperietoarea nationalismului a primit, si ea, un cutit in inima, cinismul si nerusinarea au cucerit noi culmi.

Constantin Racaru

Via ziare.com

Mergând din link-în-link azi la muncă am citit câteva bloguri/posturi interesante. Din nefericire pentru autorii blogurilor eu am o memorie foarte proastă a numelor, aşa că mi-au rămas în căpşor doar cei mai cunoscuţi: zoso şi cabral.

Am văzut însă un post care mi s-a părut foarte interesant, recomandat de zoso, dar memoria mea de babă senilă nu mă ajută, aşa că rămâne pe altă dată să găsesc blogul/postul respectiv. Era vorba despre inventarea unui sistem de vot pe bază de IQ, ceva de genul „doar cei cu IQ-ul peste 100 pot vota”.

Concluzia pe care am tras-o eu este că democraţia este o aberaţie (şi sunt de acord). Pe hârtie, democraţia este corectă, echitabilă, fezabilă. Dar când stai să te gândeşti, îţi convine că votul tău e egal cu al lui sau cu al ei sau cu al lui?

Nu ştiu dacă soluţia cu IQ-ul este corectă, dar având în vedere că majoritatea oamenilor au un nivel de inteligenţă mic spre mediu e oare corect să lăsăm majoritatea să decidă? Atâta vreme cât există oameni mai inteligenţi decât alţii – şi care pot, deci, să înţeleagă ce se petrece în jurul lor mai bine decât restul – nu ar trebui oare să le dăm acestora mai multă… egalitate? De unde s-a născut raţionamentul ăsta că respectând decizia majorităţii respectăm decizia care e cea mai bună pentru majoritate?

Să o luăm din alt punct de vedere. Democraţie. Bun, „demos”=popor, „cratos”=putere. Puterea poporului. Un sistem perfect pentru un popor educat. Dar atunci când creşti un popor de dobitoci, atunci când principiul de guvernare e „pâine şi circ” (uneori mai mult circ şi mai puţină pâine, că deh, circul e mai ieftin) rămâne oare la fel de eficient sistemul democratic?

Deci, ca să nu încep să bat câmpii (şi mai tare), pentru că e târziu şi mi-e somn: da, sunt de acord ca unii să fie mai egali ca alţii în anumite privinţe. Dacă eu sunt mai deştept, dă-mi mai multă putere de decizie ca unuia prost-grămadă! E doar o chestie de bun-simţ. Oricum, egalitatea în drepturi există doar în cerneala turnată în prima pagină a Constituţiei. Nu există egalitate, iar cel mai bun exemplu nu sunt ştabii care omoară oameni în accidente produse din vina lor şi scapă nepedepsiţi. Exemplul cel mai elocvent: dacă o fetiţă de 5 ani suferă de cancer şi în acelaşi timp, un puşcăriaş are nevoie de un rinichi, cu siguranţă nu vei dona bani pentru puşcăriaş. „Să putrezească naibii acolo!”. Ei bine, dragii mei, dacă aţi gândit aşa aţi încălcat cea mai preţioasă egalitate în drepturi: egalitatea dreptului la viaţă.

Vă las, multinaţionala mă oboseşte peste măsură!

P.S. Promit să caut însemnarea respectivă, pentru că postul chiar merită citit.

În alte ţări, ziua naţională e o sărbătoare. La noi? O zi liberă!

În alte ţări, oamenii au cel puţin un steag al patriei lor acasă. Noi avem steaguri cu Steaua, Dinamo, Rapid…

În alte ţări, oamenii petrec 3 zile, comemorând ziua când şi-au dobândit independenţa, liberatea, unirea. Noi nu ştim în ce an s-a petrecut Marea Unire. Sau ce înseamnă. Sau cui i-o datorăm.

romania-harta-tricolora

Eşti român? Ascunde asta! Dacă pleci peste hotare, în juma’ de an trebuie să vorbeşti neapărat româna cu accent (cel mai bun este accentul american). Dacă te întreabă cineva de unde vii, mai bine spui Burkina Fasso decât România. Oricum, nimeni nu ştie nimic despre Burkina Fasso. Poţi să inventezi sau să spui chestii reale din România, atâta vreme cât nu uiţi că Ouagadugu e capitala şi nu Bucureştiul. Ca sa ţii minte: e ca un gângurit de copil: Ua-ga-du-gu!

De ce unde atâta ruşine în a fi român?

Eu propun altceva: hai să facem abstracţie de gropile din asfalt, de nesimţirea ce ne înconjoară şi de alegerile care tocmai au trecut şi să sărbătorim singurul lucru pe care îl avem în comun: România! Hai să sărbătorim prazul, ia, sarmaua, căluşarul, tricolorul, vampiru’, Nadia, Hagi şi toate celelate lucruri unice şi irepetabile care ne definesc ca popor!

La mulţi ani, România! Încă te iubesc!

O alegorie despre ce înseamnă România pentru mine. Cei care mă cunosc vor recunoaşte toate „personajele” de mai jos!

steagul-romaniei

De ziua Ta şi după atâţia ani de mariaj trebuie să fac câteva mărturisiri…

România e ca o nevastă pentru mine. Suntem ca un cuplu de lesbiene, în care eu sunt bisexuală. Pentru că Românica, nevasta fidelă, un pic grăsuţă, nu foarte atrăgătoare, dar mereu acolo pentru mine, nu ma completează satisfăcător şi nu mă satisface complet. Şi de-aia eu, din când în când, am câte o aventură cu vreun bărbat care-mi oferă ceea ce ea nu-mi poate oferi. Nu-i vina ei.  Bărbaţii ăştia mă vrăjesc, mă ameţesc, îmi promit luna şi stelele. Românica nu ar înţelege vreodată ce mă atrage pe mine la ei. Doar e lesbiană. Dacă ar înţelege, poate ar încerca să ia exemplu şi să se schimbe. Dar ea se învârte în cerc şi schimbările ori nu vin, ori sunt din ce în ce mai neinspirate.

Bărbaţii cu care mă aventurez îmi arată noi posibilităţi, mii de feluri de a fi. Unii sunt doar one-night-stand-uri, alţii sunt amintiri frumoase, iar unii, puţini, au apucat să mă formeze şi i-aş întâlni oricând cu plăcere, dacă nu ar fi la alt capăt de lume. În lipsa lor, mă conformez cu fiii mamei Europa. Unii mai frumoşi şi mai bine făcuţi, alţii mai slăbuţi şi nedezvoltaţi. Dar orice aş vedea şi pe oricine aş întâlni, tot mă întorc la Ea. Şi România mă aşteaptă cu braţele ei celuliticoase larg deschise. Şi e călduţă. Şi confortabilă. Şi depănăm mereu amintiri. Şi oricât aş vrea să o părăsesc, mereu mă întorc la Ea., deşi e cicălitoare şi neîngrijită ca o nevastă comunistă…

Iar Ea e conştientă că o voi părăsi. Cândva, când voi căpăta mai mult curaj, sau poate, dacă vreunul dintre fiii Europei, mai curajos şi mai vânjos (şi mai puţin afectat de criza economică) îmi va face vreo propunere decentă, o voi părăsi chiar mai curând.

Nu vor fi melodrame sau regrete. Pentru că orice aş face… tot la Ea mă întorc. De data asta poate doar în vizită.

România, să ştii că încă te iubesc!

sclavie

De ce românii muncesc de Ziua Naţională?

De ce românii nu au pauză de masă de două ore?

De ce românii nu au concediu între Crăciun şi Anul Nou?

De ce românii nu protestează că muncesc ca boii şi-s plătiţi ca vitele?

De ce românii tac şi-nghit ce zice patronul străin?

Pentru că vremurile se schimbă. Înainte sclavii erau aduşi din colonii. Acum vin stăpânii direct la noi. Pentru că vremurile se schimbă. Cândva sclavia era legală şi sodomia ilegală. Acum, sclavia poartă numele de „multinaţională”, iar sodomia are paradă anuală. De ce? Pentru că vremurile se schimbă, dar sclavii rămân aceiaşi.

Dragi nesimţiţi,

În urma unor cugetări şi analize profunde ale oamenilor din jurul meu („clipoceşte” la postu’ ăsta!) am decis să iniţiez o campanie pentru ajutorarea handicapaţilor. Pentru că aşa se numesc şi oamenii care din varii motive şi-au pierdut vreun simţ. Iar voi sunteţi handicapaţii pe care vreau să-i ajut. Pentru că v-aţi pierdut bunul-simţ. Nu-i nimic, unii se nasc fără, alţii îl pierd pe parcurs.

Pentru tine, călătorul de pe scaunul din faţă care ascultă manele la mobil; vecinul care-mi trânteşte uşa-n nas deşi m-a văzut în urma lui; vânzătorul care se răsteşte la mine; colega care se face că „nu mă vede”, deşi am salutat-o; puştiul care-mi pune mâna pe fund şi i se pare amuzant; taximetristul care înjură ca la uşa cortului ceilalţi participanţi la trafic; şoferul care mă şterge cu oglinda retrovizoare gonind fără a se uita în urmă, pe trotuar; poliţistul care nu ştie să vorbească cu „dumneavoastră” când mă amendează; profesorul care îmi face avansuri; colegul care mă hărţuieşte; băieţaşii de cartier care mă fluieră şi mi se adresează cu „păpuşe”; copiii vecinilor care tropăie la ore târzii şi dau muzica la maxim când nu-s părinţii acasă; posesorii de căţei care nu adună excrementele lăsate de animalul lor pe motiv că „ce, dacă tot sunt atâţia câini comunitari… io de ce să strâng?”; baba care trece în faţă fără a sta la coadă pe motiv că-i operată; vânzătoarea care aproape intră cu mine în cabină în timp ce mă schimb; şoferii care parchează anapoda pe trotuar fără să lase măcar 20-30 de cm prin care să te strecori; fetele prea fardate şi prea fiţoase care se uită la mine de sus, cocoţate pe platforme multicolore de 10-12 cm; băiatu’ gelat care are valoare şi mă face „proastă” pentru că nu mă interesează nici ce spune, nici cine este sau cum arată; ţiagnii care fac nuntă „regească” la cort, în spatele blocului, cu manele la maxim; puştii needucaţi, care n-au habar ce e ăla sex dar vorbesc toată ziua cu „plm”; bărbatul care se ţine de aceeaşi bară cu mine şi nu se împacă bine cu apa şi săpunul, dar ţine morţiş să îmi împărtăşească îndeaproape aroma lui proprie ce aduce puţin a mosc putrezit; cocalarul care soarbe ultima picătură de Pepsi, din picioare, înainte de a pleca din restaurant, că deh, dacă tot a dat 3 lei pe suc…; cocalariţele care umblă-n gaşcă şi-mi fac trimiteri la rudele moarte pentru că li s-a părut că mă uitam la ele, asta după ce mă ameninţă cu bătaia; toţi ăia care jignesc, urlă sau claxonează în trafic ca tâmpiţii; toţi ăia care fac scandal pentru 50 de bani; şi în principiu, toţi ăia care prin acţiunile lor jignesc, deranjează sau agresează pe cei din jur. Adică voi, nesimţiţii.

Nu ştiu exact cum voi face această campanie, dar aştept idei de la cititorii mei fideli (am norocul că am trafic mic şi cei care mă citesc îmi sunt şi prieteni). Pentru că nu mai suport oraşul ăsta şi oamenii care îl populează. Pentru că îi spuneam astăzi unei prietene care-mi zicea că ei nu-i mai pasă, că dacă nu încerci să schimbi ceva nu ai dreptul să te plângi. Ea mi-a răspuns sec: Nu mă plâng. Eu zic să ne plângem, dar nu de milă! Mai fac câteva încercări de a schimba ceva. Încă mai am imboldul ăsta. Poate sunt naivă. Dacă nu reuşesc să schimb, îmi dau demisia şi emigrez. Dar, din nefericire, o să fiu mereu cu gândul la ceva ce am scris când eram mai mică, intitulat „Copilul care vrea să schimbe lumea”. Poate o să-l pun şi pe blog la un moment dat.

Dar, las melancolia la o parte şi revin la nesimţiţi şi la demersul meu de a-i urma pe cei care acum câţiva ani iniţiaseră o campanie care avea sloganul „Te-ai spălat astăzi pe cap?”. La momentul respectiv mi s-a părut de-a dreptul scandalos. Cum adică, oamenii nu se spală zilnic pe cap??? (La noi încă e mentalitatea asta că „nu e bine să te speli pe cap în fiecare zi”. Ei bine, eu mă spal zilnic pe cap de ani de zile şi am un păr frumos, lung, viguros, n-am făcut meningită, nici păduchi şi nici nu ies cu părul gras din casă.)

Ca să n-o mai lungesc, dacă oamenii n-au cei 7 ani de-acasă mă ofer să-i ajut. Pentru că sunt atât de frustrată şi sătulă de nesimţiţi încât aş putea chiar omorî unul (după ce l-aş tortura după cum urmează: ţiuit de claxon în ureche: 2 ore/zi, mirosit subraţe neepilate şi nespălate: 2 ore/zi, molestare sexuală verbală: 2 ore/zi, înjurături elaborate la adresa predecesorilor din partea mamei sale în timp ce stă ţintuit(ă) pe scaun, cu un leucoplast pe gură: 2 ore/zi, „dezbrăcat la pielea goală” şi expus în faţa unei mulţimi care să râdă şi să arate cu degetul (asta doar pentru a-i scădea stima de sine, care oricum depăşeşte limitele normalului de vreo 3-4 ori): 2 ore/zi.)

De fapt, ştiţi ceva, cred că după un regim de-asta de tortură i-aş reda libertatea  în jungla urbană a Bucureştiului, cu conştiinţa împăcată că am curăţat un nesimţit fără să-l omor!

Lăsând la o parte planurile mele utopice şi care „sunt un pamflet şi trebuie tratate ca atare” (adică pentru ăia grei de cap: n-o să omor pe nimeni!! E doar o… „licenţă bloggetică”) aştept idei şi sugestii, eu deja am ceva în cap dar n-am cunoştinţele tehnice necesare pentru a pune în practică ideile mele.

Şi închei cu o întrebare: ăia care trec pe lângă adolescenta bătută de aurolaci fără să intervină sunt tot un soi de nesimţiţi sau pur şi simplu insensibili? Nu uitaţi că poate fata de care vorbesc şi care este foarte reală pentru mine, pentru voi e doar un personaj, dar cum ar fi să fie în aceeaşi postură mama, fiica sau sora voastră? Hai că parcă acum situaţia se schimbă… parcă n-aţi mai traversa pe partea cealaltă privind indiferenţi cum aurolacii ăia îi dau şuturi în burtă. Parcă nu vă mai e frică de bătăia pe care o s-o încasaţi… (Întâmplare adevărată, cu un final „ne-trist”.)

Să trăieşti în Bucureşti. Să ai cerşetori la tot pasul care conform unei campanii iniţiate de primăria capitalei – fără majuscule, că nu le merită! – câştigă peste 50.000 de lei noi lunar. Din banii tăi. Să încerci să descoperi frumuseţile oraşului sub zidurile jegoase ale unei clădiri construite în vremea „micului Paris”. Să trăieşti în Bucureşti. Să vezi gunoi pe stradă dimineaţa, seara şi la prânz. Să mergi cu R.A.T.B.-ul. O experienţă de neuitat: Jeg, transpiraţie şi mult prea multe respiraţii într-un spaţiu atât de mic. Să trăieşti în Bucureşti. Să auzi nuntă de ţiagni la cort, în spatele blocului, niciodată în week-end pentru că e mai mişto să-ţi f**ă noaptea în timpul săptămânii, când te duci la muncă. Să auzi câini lătrând întrebându-te dacă se latră între ei sau îţi latră merdeneaua din geantă. Să miroasă a pi*at pe orice alee îngustă dintre blocuri sau în orice gang. Să vezi staţii de metrou care arată ca după evenimentele de la Hiroshima . Să vezi oameni frustraţi la tot pasul. Să fie anormal că eşti vesel şi zâmbeşti. Da, ai ghicit, să trăieşti într-un că*at cu nume de capitală: Bucureşti.

Pornind de la premisele astea înfiorătoare ai putea ajunge la concluzia că România este o ţară de… cacao. Ei bine, nu e aşa. Avem o ţară frumoasă, care surprinde (pozitiv) şi străini care au văzut jumate de glob şi  ajung din întâmplare şi pe plaiurile noastre, iar asta o spun din experienţă. Şi nu, nu e „o ţară frumoasă, păcat că-i populată”. Unii românaşi sunt oameni de treabă, culţi şi civilizaţi. Unii românaşi sunt oameni de treabă, inculţi, dar civilizaţi. Unii…

Oamenii din sud

Noi suntem ăia care „trăiesc în România şi asta le ocupă tot timpul”. Noi suntem ăia cu jecmăneala, cu proastele obiceiuri stradale. Noi suntem cei care vorbesc cu „pă” în loc de „pe” şi „după” în loc de „de pe”.

Noi suntem cei săraci, frustraţi, dar jmekeri. Noi suntem cei care ne facem că muncim, suntem greţoşi cu oricine, oricând dacă nu avem chef de ei. Pentru noi toţi ceilalţi sunt „prostul ăla care nu m-a lăsat să-l depăşesc (în curbă pe linie continuă)” sau „proasta aia care mi-a făcut observaţie că vorbesc prea tare”. Noi când înjurăm suntem jmekeri. Suntem cu toţii bazaţi.

Oamenii din nord, vest & nord-vest:

Oamenii care fac din România o ţară frumoasă. Când treci Carpaţii respiri alt aer. Oraşe mai curate, mai bine organizate. Oameni care îţi răspund la salut. Oameni care vorbesc cu „No, bine” şi care pronunţă cuvintele cu încetinitorul. Oameni care trăiesc în eterna şi fascinanta Transilvanie. Oameni mai civilizaţi. Plini de defecte şi ei, dar mai puţin evidente ca a ale noastre.

Această mică clasificare este doar o mare paranteză la ceea ce voiam să spun (îmi cer scuze pentru incoerenţa ideatică, dar sunt extreeeeeeem de obosită): Mi-e greaţă de Bucureşti şi, extins, mi-e greaţă de aproape tot ce înseamnă sudul României. Mi-e greaţă de oraşele mici cu multe cârciumi şi şcoli care stau să se dărâme. Mi-e greaţă de trenurile pline până la refuz în care oamenii intră pe geam pentru că nu mai au loc pe altundeva.

În fine, eu susţin că sudul e în urmă şi că influenţa occidentală din Ardeal face toţi banii. Că nu degeaba singurul primar care a ieşit în al treilea mandat cu aproape 90% din voturi este un… neamţ.

Oricum, de acord sau nu cu mine în privinţa categorisirii pe regiuni – apropo, estul a fost omis intenţionat fiind o zonă prea puţin exploatată de mine ca să îmi pot forma o opinie – trebuie să recunoaşteţi că Bucureştiul nu provoacă decât greaţă. Şi ulcer.

*Mica mea clasificare nu se vrea a fi o generalizare sau o prejudecată. Am prieteni craioveni, bucureşteni, ialomiţeni şi gorjeni get-beget care sunt super oameni. Mai exact, vreo 80% din prietenii mei sunt „sudişti”. Şi la urma urmei şi eu tot în sud m-am născut...

Vreau bani. Repede. Şi o casă la Sevilla (casă, nu vilă!!) şi un umil Mini Cooper în garaj. Şi un laptop d-ăla micuţ şi potent. Şi un telefon care să facă şi cartofi prăjiţi. Poate cer prea multe…

Mă întreb cum ar fi dacă aş avea mulţi bani… m-ar apuca grandomania? Oare dacă aş avea bani, în loc de casă mi-aş face vilă şi-n loc de Mini Cooper aş opta pentru un Porsche Cayenne (cu siguranţă nu pe gaz!)? Oare aş suferi de grandomania asta naţională a noilor/falşilor îmbogăţiţi?

Eu am o teorie despre asta, o teorie a imbecilităţii, o teorie despre românaşii care îndură foamea şi merg fără aer condiţionat ca să conducă un bemveu, despre cei care „ştiu să-şi trăiască viaţa” pentru că ascultă manele şi se iau de lume pe stradă. Şi despre noi, cei care nu putem nu vrem să schimbăm nimic!

1. Imbecilii fără OO

Sunt acea categorie de imbecili care acţionează numai în grup. Singuri n-au coae tupeu. Sunt cei care agaţă folosind cuvântul „păpuşe” şi fetele/femeile sunt doar niste chestii în plus cu care să se dea mari. Sunt cei care au „tovarăşi”, „fraţi” şi sunt mereu puşi pe „combinaţii„. Combinaţii care de cele mai multe ori înseamnă amanetat bijuteriile mamei. Această categorie îi include pe imbecilii care nu au împlinit 5 ani. Ca vârstă mintală. În general, luând în calcul data din certificatul de naştere au vârsta între 13 şi 25 de ani. Sunt imbecilii care nu au de fapt nimic de făcut şi ei înşişi sunt o reprezentare scabroasă a nimicului, dar se manifestă ca mari donjuani gigolo ai secolului XXI („800$ First night for free!”), ca bărbaţi ocupaţi, deşi nu-s nici ocupaţi şi nici bărbaţi. Aceştia au totuşi cale de scăpare, fiind încă tineri. Propunerea mea e să facă un schimb de vieţi cu copiii din Somalia sau munca silnică.

2. Imbecilii „te tai, în plm!”

Sunt cei cu tricourile strâmte şi cu burţile late. Cei ancoraţi în „şmekerie” cu „ŞM” Mare. Cei şucari. Cei cu falsurile la vedere. Cei care nu dau doi bani pe ce zice lumea, dar nu ies din casă fără haur prin toate elucubraţiile. Sunt cei care au bâte în maşină şi-şi tunează Daciile. Sunt cei care, în cazul în care au bemveu’ îl spală cu galeata şi cârpa, cei care vor să tragă comision din orice. Imbecilii „te tai, în plm” te taie dacă au ocazia. Te taie pentru că ei poate. Ascultă muzică la mobil în R.A.T.B. pentru că ei poate. Te jefuiesc în plină stradă pentru că ei poate, iar noi suntem imbecilii „nu putem” (ajungem şi la ei).

Imbecilii „te tai” nu dau niciodată explicaţii nimănui. În cazul în care justiţia îi obligă să răspundă aplică metoda „te tai, în plm” pentru cei care i-ar putea condamna. Nu au frică de nimic. Nu au rădăcini sau respect pentru nimic. Cultura lor bate spre minus. Majoritatea au origini nomade. (Să nu dăm detalii, că o să ziceţi că-s rasistă)

3. Imbecilii cu bani şi fitze (numiţi şi „proştii-fuduli-cu-mălai”)

Sunt ăia care parchează Q7-ele în intersecţie şi care poartă ochelari de soare în discotecă. Imbecilii cu bani şi fitze cunosc toate mărcile importante şi nu ar cumpăra o pereche de blugi care să coste sub 500 de coco. Imbecilii cu bani cred că femeile sunt impresionate de fizicul lor lucrat la sala (cu steroizi) şi de portofelul lor – mereu gros – încrustat cu Jvaroschi roz. Îşi schimbă preferinţele muzicale şi vestimentare după cum bate… trendu’. Pentru proştii-fuduli-cu-mălai, banul nu are valoare, nu există „prea scump”, iar potenţa lor creşte viagric odată cu achiziţionarea acelui obect unikat la care fraierii – noi, imbecilii „nu putem” – nu are acces.

Imbecilii cu bani şi fitze sunt convinşi că pot cumpăra orice, inclusiv cultura. Vor avea cu toţii jde cursuri şi facultăţi terminate. Dar dacă-i întrebi ce-i aia B.C.U. îţi vor spune că e o marcă de fermoare de giace din piele de fund de bonobo cu blăniţă din coadă de ponei.

4. Imbecilii/Proştii „dar, vaaaai”

Ei sunt noii îmbogăţiţi inculţi. Sau falşii îmbogăţiţi. Sunt cei care stau în chirie la garsonieră, dar au un Mertz în parcare. Sunt cei care îşi pun numele pe maşină, ca să vază lumea că EI AU BANI. IAR TU EŞTI UN FRAIER. EŞTI IMBECILUL „NU POT”.

Proştii „dar, vaaaai” nu au simţul penibilului şi simt nevoia să iasă în permanenţă în evidenţă. Spre deosebire de proştii-fuduli-cu-mălai, aceştia nu cunosc mărci importante şi nu au diplome. Ei pledează pentru cauza omului simplu care prin muncă ajunge sus. Ei sunt un exemplu de reuşită. Dar asta doar în viziunea lor (destul de îngustă!).

Ei sunt motivul pentru care s-a degenerat înţelesul cuvântului ţăran.

5. Imbecilii „nu putem”.

Aceştia suntem noi, puţinii oameni normali rămaşi. Suntem noi, cei care ne vedem de treburile noastre pe stradă şi nu intervenim nici dacă cineva e violat lângă noi. Suntem noi, cei care muncesc şi vor să schimbe ceva, dar doar din vorbe… ca să donezi sânge trebuie să te înţepe şi doare, ca să nu mai fie corupţie trebuie să-ţi plăteşti amenda în loc să mituieşti poliţistul, ca să schimbi guvernul trebuie să te revolţi şi e prea complicat. Totul e prea complicat pentru noi, imbecilii „nu putem”.

Trăim sub semnul impotenţei noastre şi nu încercăm mai mult. Vrem şi noi bani, case, maşini, stabilitate financiară. Dar nu putem. Noi suntem motivul pentru care cohabităm cu celelalte tipuri de imbecili, pe care nu doar că nu am reuşit să le eradicăm, dar le şi facilităm existenţa limitându-ne la neputinţa de a face ceva.

Noi, imbecilii „nu putem”, am vrea să schimbăm lumea din faţa calculatorului, trimitem spam-uri şi spim-uri pline de mesaje umanitare profunde, trimitem felicitări virtuale de Sărbători, spunem că ne pasă. Dar, în realitate suntem nişte frustraţi, cu libertatea încarcerată în spaţiul virtual. Suntem nişte frustraţi. Pentru că îi invidiem pe ceilalţi imbecili.

Pe imbecilii fără OO, pentru că sunt nişte nimicuri şi vrem să fim şi noi nimicuri ca ei. Dacă tot ne simţim aşa, de ce să nu ne bucurăm de nimicnicie în adevăratul sens al cuvântului?!

Pe imbecilii „te tai” îi invidiem măcar pentru faptul că am vrea să aruncăm cu bâta „din dotare” în parbrizul imbecilului cu bani şi fitze care şi-a parcat Q7-ele în mijlocul intersecţiei.

Pe imbecilii cu bani şi fitze îi invidiem pentru bani şi pentru fitze.

Pe imbecilii „dar vaaaai” pentru că ignoranţa e o binecuvântare.

Dar cel mai mult îi invidiem pe ceilalţi imbecili pentru libertatea pe care o au, pe care noi le-am dat-o. Ce limite sau restricţii au ceilalţi imbecili?? „Universul şi prostia sunt nelimitate. De primul însă, nu sunt sigur” zicea Einstein, odihnească-se în pace…

Ei bine, dragii mei imbecili „nu putem”, ştiţi foarte bine că veţi continua să vă înghiţiţi înjurăturile în faţa celorlalţi imbecili pentru că… asta facem noi!


august 2020
L M M J V S D
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31  

Top click-uri

  • Niciunul