Despre

Posts Tagged ‘uneori gândesc şi doare

…just enjoy the ride and don´t mind about the destination.

Da, știu, din puțul gândirii e scoasă asta. Însă astăzi m-a lovit brusc: nu sunt nemuritoare. Sună absurd, însă cunoscând astăzi un tânăr de 20 de ani am conștientizat că deși „ne batem” parte-n parte în discuții despre aproximativ orice, ne despart 3 ani. Puțin, ar zice unii, însă când mă gândesc unde eram acum 3, unde sunt acum, cine eram, cine sunt și tot așa, inevitabil îmi trece prin cap faptul că nu mai 20 de ani. Și n-o să mai am niciodată.

Viața mea e aici și acum. Se întâmplă în timp ce scriu un post adolescentin (ca toate cele din ultima vreme) și nu o să mă întorc niciodată în momentul ăsta de liniște. Acum se scrie istoria, au loc războaie, se iau decizii, se nasc noi curente artistice. Iar eu sunt parte din toate acestea.

Pare din nou, absurd, însă în excursia asta uităm prea des că niciodată nu vom fi mai frumoși, mai tineri, mai plini de viață ca în momentul ăsta. Luăm mult prea des lucrurile de-a gata și credem că ni se cuvin multe.

Nu, nu sunt buricul universului. Nu, nu vă interesează problemele mele. Și dacă îmi răspundeți urât s-ar putea pur și simplu să aveți o zi proastă. Nu e nimic personal. Nu trebuie să fie totul legat de mine.

Relax. Enjoy the journey. Lay down on the grass. Make love. Enjoy an ice cream. Make a snow man. Go swim. Flirt. Smile. Call a friend .Say I LOVE YOU with all your heart. Eat chocolate. Daydream. Nightdream. Wetdream. Be stupid. Sleep. Call in sick for work. Play. Enjoy the sun. Take a naked bath in the Black Sea. Lose yourself in the music. Sing. Draw. Act. Love. Tomorrow it might all be gone.

Anunțuri

…care trec încet-încet. În care vezi în slow motion cum coboară şi urcă oamenii in fiecare din cele 7 staţii de tramvai pe care le parcurg dimineaţa.

O zi în care un simplu „bună”, din partea unui amic de departe m-a aruncat într-o melancolie depresivă, undeva în trecut, când era mai uşor, mai frumos, mai confortabil, mai lipsit de responsabilitităţi. Undeva departe, unde mi-am lăsat inevitabil o bucată de suflet, nişte ani din viaţă şi o mână de prieteni înşiraţi acum prin lume.

A fost o zi în care aveam chef să pictez o chitară roşie…

O zi în care am observat că îmi ia fix 6 melodii să ajung la birou şi 30 de paşi de la staţia de tramvai până să intru în clădire. Că fata din faţa mea îşi pierduse o piatră de la un cercel şi că tipul de lângă ea era nebărbierit de cel puţin 3 zile. În care o colegă s-a aşezat lângă mine şi n-am avut chef să-i vorbesc. Ştiţi situaţiile alea când e prea de dimineaţă ca să socializezi, când nu vrei decât să asculţi melodiile de pe mp3, pe care le-ai mai ascultat de 58459748 de ori şi nu le-ai mai schimbat de doi ani… Şi-ţi scoţi o cască şi spui „bună!” în speranţa că se va prinde că n-ai chef…

O zi în care nu-mi doream decât să opresc timpul în momentul când savuram ţigara în faţa clădirii goale înainte să plec acasă. Şi aş fi avut chef de discuţii interminabile despre dragoste, sex, viaţă, basme, desene, fericire, fotbal, pariuri, săruturi, vacanţe, ţări străine, acasă, optimism şi nebuniile tinereţii… Dar, obosită, m-am îndreptat spre casă, m-am oprit 5 minute pe o bancă să admir cerul ascuns printre clădiri şi poluare, magazinul de haine închis şi să aştept finalul unei poveşti pe care am auzit-o de un milion de ori când eram copil.

A fost o zi în care am gândit, am analizat, am luat-o razna şi am revenit cu picioarele pe pământ: iubesc, cred, sper. Şi asta e tot ce contează.

A fost… a fost ieri.

Traim într-o lume în care celebritatea are prețul ei. Și nu, nu contează că ești inteligent, talentat sau special. Pentru că prețul celebrității este chiar viața.

Fie te transformi într-o lichea ordinară care se dezbracă/mahalagește/umilește pe la posturi de doi lei, fie îți păstrezi decența și demnitatea și ajungi celebru când mori. Deci, prețul celebrității este viața ta.

De ce spun asta? Pentru că astăzi de dimineață a murit Toni de la cârcotași. Și în afără de faptul că era Toni, băiatul grăsun de la Cronică, nu am știut altceva despre el. Dar acum că a murit poveștile apar. Că a fost actor. Că a câștigat premii. Că a fost implicat în misiuni ONU.

De unde să știu eu toate astea?

Pot spune însă că am avut un déjà vu de tipul Teo Peter, Marian Cozma, Anca Parghel și tot așa.

De ce ne hrănim cu morbidul? De ce nu lăsăm morții să se odihnească în pace și familiile să-și revină din șoc?

Nu, noi îi facem celebri post-mortem pe oamenii care meritau audiența noastră în timpul vieții…

Câți mai ascultau muzica trupei Compact înainte de accidentul lui Teo Peter? Câți auziseră măcar de handbalistul Marian Cozma înainte să moară? Câți fuseseră la un concert al Ancăi Parghel?

Oameni valoroși și cvasicunoscuți totodată…

Dacă s-ar face un sondaj pentru a vedea care sunt cele mai celebre vedete din showbizul autohton mă tem că am regăsi în TopTen ciumace, brăilence, tarkisti, solcani, columbence, zăvorance și tot așa. Și ne întrebăm de ce scade numărul olimpicilor!

Ei bine, avem țara pe care o merităm?! Nu cred! România mea nu e asta!

Deci…

Dumnezeu să-l odihnească în pace pe Toni, băiatul simpatic și grăsun de la Cronică! Și de acolo de Sus, să-i șoptească lui Dumnezeu să mai arunce câte o privire spre meleagurile noastre, că tare a uitat de noi și noi de El!

Capodoperele de azi nu mai au nevoie de scenă, actorii suntem noi, măștile sunt reale, replicile improvizate și rolurile complexe.

Nu știu voi, dar eu uneori simt nevoia să umblu goală prin casă. Nemachiată, nepieptănată, singură. Nu pentru că aș fi naturistă, deși apreciez conceptul. Ci pentru că uneori mă simt atât de încătușată că-mi vine să urlu.

Mii de roluri, mii de personaje, mii de scene – când va înceta dramatismul cotidian?

Când vom redeveni noi înșine, dureros de sinceri, fără supărări și ofuscări egoiste, fără complimente ipocrite, fără obligații și angajamente pentru a nu le răni sentimentele celorlalți?

De ce nu putem fi cu toții sinceri? Măcar o zi pe an să spunem tot ce ne trece prin cap, fără să fim judecați sau etichetați?

Gândiți-vă doar o secundă la cum ar fi facă toți am face asta? Oare ne-am supăra pe toți din jurul nostru pentru adevăruri pe care nu suntem pregătiți să le auzim?

Sau dimpotrivă, am învăța să respectăm ceea ce cred alți, și mult mai important decât atât, am învăța să ascultăm, știind că cel de lângă noi e gol, nepieptănat și nemachiat?

Sfârșiturile de an întotdeauna îmi aduc un pic de melancolie. Deși sunt Grinch-ul absolut, e imposibil ca febra galbenă a Sărbătorilor să nu mă afecteze deloc. Poate de aia abia acum mi-am făcut timp pentru acest blog.

Ultimul post a fost publicat în aprilie. Da, de atunci nu am mai avut timp să scriu. Și adevărul este că nu prea sunt genul de persoană căreia să-i pese dacă citește cineva ceea ce scrie, pur și simplu îmi place să scriu.

Revenind totuși la subiect, mi-am dat seama că anul ăsta a fost cel mai productiv și cel mai dificil de până acum, între job-ul la care petrchiar și 12 ore pe zi, până la absolvirea facultății, licența, admiterea la master, cursurile, voluntariatul și toate cele nu prea am avut timp pentru mine. Așa că am stat să văd unde se pierde atât de mult timp.

Vă invit dragii mei, sa identificăm sursa bolilor secolului 21: stresul și graba.

O săptămână normală

În medie, ne petrecem cam 40-45 de ore la muncă (în mod ideal), plus încă vreo 5-10 în drum spre muncă, și cel puțin încă vreo 5 ca să ne pregătim de muncă.

Somnului îi dedicăm și lui vreo 40 de ore, și mâncatului cel puțin 10.

Cumpărăturile cumulate ne răpesc cel puțin 5 ore, iar igiena zilnică tot atâtea (sper!).

Avem deja peste 105 ore dedicate activităților obligatorii. Iar o săptămână are 168 de ore!

Ceea ce înseamnă că teoretic, cu indulgența acordată de mine pentru fiecare activitate, ne mai rămân 63 de ore pentru noi, adică, împărțite la 7, vreo 9 ore de care se ne bucurăm zilnic.

Dar, stați, că-n astea 9 ore zilnice, mai intra o vizită de curtoazie obligatorie la vreo mătușă, vreo zi de naștere sau ieșire la bere, vreo emisiune la TV, câteva ore bune de menaj și multe conversații la telefon cu părinți și prieteni.

Să nu uităm de munca luată acasă și de mailurile obligatorii pe care la avem de trimis. Plus că mai e câte-un meci de vizionat, vreo țeavă de reparat, copii de dus la școală/hrănit/petrecut timp cu ei.

Și stați că și prietenii, părinții și rudele vor un pic de atenție și timp petrecut cu ei.

Desigur, toatea acestea nu sunt activități zilnice sau săptămânale neapărat, dar puse pe hârtie și adunate în ordinea pretrecerii lor însumează peste 63 de ore. Și stăm și ne întrebăm cum de suntem cu toții atât de pricepuți la algebră abstractă pentru a arăta ca 1+1 fac 0 și cum reușim să le ducem pe toate la capăt?

Dar mai important decât cum, e când? Când reușim să avem un moment pentru noi, cu computere deconectate și mobile închise? Când avem timp pentru o plăcere vinovată egoistă?

Dragii mei, persoană din oglindă e întotdeauna cu voi. Nu mai încercați să scăpați de ea, să-i anulați întâlnirile și să-i respingeți apelurile! Faceți-i o companie plăcută și câștigați-i simpatia, pentru că nici nu vă veți da seama când se va transforma într-o figură ridată și obosită de viață! Iar atunci chiar nu veți putea scăpa de ea!

Asta e senzaţia mea în ultima vreme… În ciuda megastructurilor şi megaaparaturilor existente, Pământul e o junglă, iar noi suntem animalele. De fapt… măcar dac-am fi animale!
Animalele nu fac rău intenţionat. Animalele nu fac rău decât dacă sunt nevoite să se apere sau să mănânce. Un animal n-o să facă niciodată rău pentru că poate.

Noi suntem o rasă superioară de animale, o rasă meschină, care nu s-a lepădat de instincte, dar care are raţiune şi îşi poate pune inteligenţa în slujba instinctelor deşi ar trebui să facă tocmai invers.

Sunt două lucruri care mă dezarmează şi mă rănesc pe lumea asta: Răutatea şi Prostia. Răutatea voită şi încrâncenată mă seacă de energie precum kryptonita pe Superman, iar prostia face să-mi iasă la iveală frustrări de care uneori nici nu sunt conştientă.

Sincer, mi-e mai frică de oamenii proşti decât de oamenii răi, deşi primilor le ofer „circumstanţe atenuante”.

Tu, de ce faci rău? Când? Ce ai simţit ultima oară când ai fost rău cuiva?

Întotdeauna am fost oaia verde a turmei, am observat erorile, nedreptăţile, neconcordanţele. Atenţie la detalii? Poate, deşi e surprinzător la o împrăştiată ca mine. Întotdeauna am încercat să îndrept toate astea. Cândva îmi reuşea. Cândva îmi dedicam toată energia pentru a schimba tot ce nu puteam accepta. Acum încerc să accept ce nu pot schimba. Ce se întâmplă?

De ce dintr-odată nu ne mai pasă? De ce uităm ce am fost? Ce am vrut?

Poate se numeşte maturizare. Poate că asta presupune să fii adult: să devii imun la tot ce nu te implică, să ridici nepăsarea la rang de virtute, să nu te mai rănească răutatea voluntară a celorlalţi. Ei bine, dacă asta presupune să fiu adult, refuz. Nu aş suporta să nu-mi mai pese deloc.

Da, poate că am lăsat salvarea lumii pe mai încolo, poate că am acceptat că nu voi eradica foamea şi bolile Africii, că nu voi fi un Martin Luther King al generaţiei mele, că oricât aş încerca, răutate va exista mereu, că lucrurile pe care eu le văd atât de simple, le vor complica mereu minţi perverse… Dar nu voi uita niciodată să-mi pese! Nu voi renunţa niciodată la a fi umană! Nu voi pune niciodată slujba deasupra familiei şi prietenilor, cariera deasupra dragostei, nu îmi voi încărca niciodată conştiinţa, nu voi judeca pe nimeni – nu am dreptul! – şi nu voi face rău doar pentru că pot! Şi încă ceva, mă voi dedica mereu trup şi suflet fiecărui aspect al vieţii mele!

Şi vă recomand tuturor, atei, creştini, musulmani, evrei sau ce-oţi  fi: trăiţi fiecare zi ca şi cum cineva v-ar cere socoteală la un moment dat!


Septembrie 2017
L M M M V S D
« Sep    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

Top click-uri

  • Niciunul