Categorisit la Uncategorized
Vouă vă bate inima mai tare când vă gândiţi la România? Voi aveţi vreun steag al ţării noastre în casă? Pe voi vă doare când cineva îşi bate joc de România? Pe voi nu vă ruşinează să spuneţi că sunteţi români?
Dacă aţi răspuns cu “Nu”, nu vă condamn! România actuală nu ne-a câştigat patriotismul. Nu mai avem motive de mândrie, valori. Steagurile flutură doar când bate naţionala. Afară suntem reprezentaţi de cocalari şi căpşunari. În sport nu se mai investeşte, diplomaţia e la pământ, nu mai avem olimpici…
Şi totuşi, nu uitaţi că sunteţi români şi nu aveţi cum să schimbaţi asta!! Mai ţineţi minte anii ‘90? Mai ţineţi minte cum ne-a tresărit inima la penalty-urile cu Suedia? Cum l-am implorat pe Hagi să se întoarcă la naţională? Cum am avut un podium de gimnaste române (Bine, asta a fost in 2000 şi dupa aceea i s-a luat medalia Andreei Răducanu, şi totuşi…)? Cum am descoperit internetul şi am devenit cei mai bun hackeri din lume? Cum erau promovaţi la ştiri olimpicii, nu pseudo-vedetele?
Era o vreme în care nu ne era ruşine de noi, o vreme în care conta ce ai în cap, nu în parcare, o vreme în care, copil fiind nu aspirai la Guta, aspirai la olimpicii la matematică…
Era o vreme în care respiram România şi aspiram la România. Era o vreme în care nu România era casa mea, nu româna era limba mea, dar eram mai românca decât oricine!
Ce s-a întâmplat cu România mea?
P.S. Rusine voua, celor care ati schimbat în rău tot ce am iubit mai mult la ţara asta! Ruşine voua, celor care nu daţi doi bani pe noi, oamenii! Ruşine, NATO! Ruşine UE! Ruşine nouă, că fugim în loc să schimbăm! Să aruncăm o privire peste Prut şi să ne inspirăm de-acolo…
Asta e senzaţia mea în ultima vreme… În ciuda megastructurilor şi megaaparaturilor existente, Pământul e o junglă, iar noi suntem animalele. De fapt… măcar dac-am fi animale!
Animalele nu fac rău intenţionat. Animalele nu fac rău decât dacă sunt nevoite să se apere sau să mănânce. Un animal n-o să facă niciodată rău pentru că poate.
Noi suntem o rasă superioară de animale, o rasă meschină, care nu s-a lepădat de instincte, dar care are raţiune şi îşi poate pune inteligenţa în slujba instinctelor deşi ar trebui să facă tocmai invers.
Sunt două lucruri care mă dezarmează şi mă rănesc pe lumea asta: Răutatea şi Prostia. Răutatea voită şi încrâncenată mă seacă de energie precum kryptonita pe Superman, iar prostia face să-mi iasă la iveală frustrări de care uneori nici nu sunt conştientă.
Sincer, mi-e mai frică de oamenii proşti decât de oamenii răi, deşi primilor le ofer “circumstanţe atenuante”.
Tu, de ce faci rău? Când? Ce ai simţit ultima oară când ai fost rău cuiva?
Categorisit la Uncategorized
Well… E vineri. C’mon… Ziua sfanta din calendarul oricarui multinationalist. Ce am fi noi, corporatistii, fara ziua de vineri? Fara ziua in care venim mai tarziu, plecam mai devreme, stam cu ochii pe ceas si visam la patul de acasa si la somnul dulce din seara “sfanta” si toate astea pentru ca e vineri!
Ce am face noi fara ziua in care anticipam week-end-ul, cand este bine stiut ca unul dintre secretele tantrice ale vietii este anticipatia. (Asta e valabila si cu sexul si stiti ca am dreptate!)
Dupa 4 zile de truda, nervi si stres, putem spune in sfarsit ca e aproape week-end. Si cand e aproape week-end e mai bine decat atunci cand e week-end! Pentru ca atunci cand e week-end e deja aproape luni. Si pentru ca atunci cand e week-end iti amintesti ca ai promis ca-ti vizitezi matusa, ca ai cumparaturi si mancare de facut, ca trebuie dat cu aspiratorul si facut ordine, ca ai programare la tuns/epilat/sala, ca ai petreceri la care trebuie sa te duci cand tu nu-ti doresti de la viata decat portia ta de libertate, lene si relaxare. Portia ta de aer ne-conditionat, de cafea facuta la ibric si nu la automat, de baie si robinet care curg si de bullshitul televizat… Dar, nu, nu se poate!! Pentru ca tu, corportatist desavarsit care trebuie sa se prezinte luni la munca impecabil ca intotdeauna, va trebui sa faci toate lucrurile trecute in agenda (spalat, vizitat, cumparat, gatit, etc..) pentru ca altcandva nu ai timp! Pentru ca, doar in week-end ai viata personala. Dar, stai, ca week-endul se duce pe cele amintite mai sus de la spalatul rufelor la matuse artritice si acum e momentul apoteotic in care iti dai seama ca de fapt… Tu nu ai viata personala!!!
Si de-aia, ziua sfanta a corporatistilor din vremurile noastre e VINEREA, cand visam… E ziua in care anticipam libertatea totala, lenevia si relaxarea care ne asteapta in week-end, dar care nu se intampla aproape niciodata.
Asa ca, bucurati-va! E vineri! E ziua noastra! 
P.S. Si acuma, treceti la munca!!!
Categorisit la copilul care vrea sa schimbe lumea, debitatii proprii | Etichete: uneori gândesc şi doare
Întotdeauna am fost oaia verde a turmei, am observat erorile, nedreptăţile, neconcordanţele. Atenţie la detalii? Poate, deşi e surprinzător la o împrăştiată ca mine. Întotdeauna am încercat să îndrept toate astea. Cândva îmi reuşea. Cândva îmi dedicam toată energia pentru a schimba tot ce nu puteam accepta. Acum încerc să accept ce nu pot schimba. Ce se întâmplă?
De ce dintr-odată nu ne mai pasă? De ce uităm ce am fost? Ce am vrut?
Poate se numeşte maturizare. Poate că asta presupune să fii adult: să devii imun la tot ce nu te implică, să ridici nepăsarea la rang de virtute, să nu te mai rănească răutatea voluntară a celorlalţi. Ei bine, dacă asta presupune să fiu adult, refuz. Nu aş suporta să nu-mi mai pese deloc.
Da, poate că am lăsat salvarea lumii pe mai încolo, poate că am acceptat că nu voi eradica foamea şi bolile Africii, că nu voi fi un Martin Luther King al generaţiei mele, că oricât aş încerca, răutate va exista mereu, că lucrurile pe care eu le văd atât de simple, le vor complica mereu minţi perverse… Dar nu voi uita niciodată să-mi pese! Nu voi renunţa niciodată la a fi umană! Nu voi pune niciodată slujba deasupra familiei şi prietenilor, cariera deasupra dragostei, nu îmi voi încărca niciodată conştiinţa, nu voi judeca pe nimeni – nu am dreptul! – şi nu voi face rău doar pentru că pot! Şi încă ceva, mă voi dedica mereu trup şi suflet fiecărui aspect al vieţii mele!
Şi vă recomand tuturor, atei, creştini, musulmani, evrei sau ce-oţi fi: trăiţi fiecare zi ca şi cum cineva v-ar cere socoteală la un moment dat!
Categorisit la de la lume adunate, general interest | Etichete: chestii serioase, românica
Zilele trecute mă gândeam să scriu un post despre săracul Marian Cozma, care a trebuit să moară ca să ajungă celebru. Sincer, eu n-am mai auzit de el până duminica trecută. Voiam să scriu ceva, dar cineva mi-a luat-o înainte şi a făcut-o atât de bine că orice completare a mea ar fi redundantă.
Cazul Cozma, o lectie
Dincolo de tragismul sau, moartea handbalistului Marian Cozma a facut posibila daramarea unuia dintre cele mai vechi si mai pacatoase mituri nationaliste, generator de personalitati si transformat in politica de partid.
Maghiarii nu mananca romani, nici in saramura, nici la protap. Un roman poate fi un adevarat erou al unei localitati din Ungaria, poate trai acolo fericit si respectat.Maghiarii pot suferi pentru moartea unui roman asa cum sufera pentru nenorocirea unui conational, pot plange pentru un roman, pot aprinde lumanari pentru el, il pot omagia asa cum ar omagia un maghiar.
Reactia oamenilor obisnuiti din Veszprem si apoi din Szeged a fost uluitoare, o adevarata lectie pentru toti nationalistii fanatici. O emotie discreta, dar profunda din care s-a nascut un splendid recviem pentru un strain pe care l-au privit ca pe unul de-al lor.
“Va multumesc din suflet pentru ce-ati facut pentru copilul meu!”. Vorbele gatuite de lacrimi ale tatalui lui Marian Cozma, acelasi care inainte de ajunge in Ungaria le recomanda tuturor sa nu mai plece din tara, spun totul despre ce a vazut si ce a simtit odata ajuns acolo.
Romanii ar fi reactionat oare la fel in cazul asasinarii unui sportiv din Ungaria?
La randul ei, politia maghiara a dat o adevarata lectie de eficienta si profesionalism. In doar trei zile suspectii au fost prinsi, desi reusisera sa treaca frontiera. Mai bine nu comparam cu ancheta dublului asasinat din Brasov!
Din nefericire, a fost nevoie de o astfel de tragedie cumplita pentru a intelege ca de-o parte si de alta a granitei nu sunt inamici, iar inflamarile nationaliste sunt perfect aberante.
Un priveghi, sute de ochi inlacrimati, o mare de lumanari si una de lacrimi au spulberat sau ar fi trebuit sa spulbere toate ideile preconcepute.
Vedeta pentru audienta
In schimb, in Romania, televiziunile au reusit din nou sa fie gretoase. In timpul vietii, Marian Cozma a fost o vedeta a maghiarilor, nu a romanilor. Cati dintre noi au auzit despre el, desi ar fi meritat cu varf si indesat sa fie cunoscut?
Seara de seara, la stirile din sport sunt analizate pana in cele mai mici detalii fiecare ranjet al lui Becali, fiecare ragaitura a lui Borcea sau orice silaba a lui Copos.
Nu exista alte sporturi in afara de fotbal, nu exista alti sportivi, decat, eventual, in timpul olimpiadelor. In rest, televiziunile se scalda cu placere in hardaul puturos aducator de audienta.
Iar Marian Cozma a devenit vedeta pentru presa din Romania doar cand, prin moartea sa, a adus audienta. Am asistat din nou la aplicarea intocmai a “retetei mediatice Petrila” sau a oricarei alte tragedii stoarse pana la ultima picatura de potentialul de profit.
Transmisiuni in direct, vorbe pompoase, falsa piosenie, ziduri care se umplu cu mesaje lacrimogene, reale sau inventate, cine mai stie?, politicieni care se jelesc in direct ca la moartea propriului copil, dezbateri interminabile cu intrebari stupide in care fiecare isi da cu presupusul fara a avea informatii, dupa cum il duce mintea, si chiar incitari la ura rasiala impotriva romilor.
Culmea nerusinarii, un ziarist de la Gardianul a debitat, cu ochii pe imaginile de la Veszprem, ipoteza unui asasinat rasist comis de un ungur impotriva unui roman sau de un catolic impotriva unui ortodox.
Pe cat de frumoasa si calda a fost reactia din Ungaria, pe atat de josnica a fost reflectarea evenimentului pe ecranele din Romania. Daca sperietoarea nationalismului a primit, si ea, un cutit in inima, cinismul si nerusinarea au cucerit noi culmi.
Constantin Racaru
Via ziare.com
Categorisit la debitatii proprii, general interest | Etichete: bun-simţ, egalitate, românica, uneori gândesc şi doare
Mergând din link-în-link azi la muncă am citit câteva bloguri/posturi interesante. Din nefericire pentru autorii blogurilor eu am o memorie foarte proastă a numelor, aşa că mi-au rămas în căpşor doar cei mai cunoscuţi: zoso şi cabral.
Am văzut însă un post care mi s-a părut foarte interesant, recomandat de zoso, dar memoria mea de babă senilă nu mă ajută, aşa că rămâne pe altă dată să găsesc blogul/postul respectiv. Era vorba despre inventarea unui sistem de vot pe bază de IQ, ceva de genul “doar cei cu IQ-ul peste 100 pot vota”.
Concluzia pe care am tras-o eu este că democraţia este o aberaţie (şi sunt de acord). Pe hârtie, democraţia este corectă, echitabilă, fezabilă. Dar când stai să te gândeşti, îţi convine că votul tău e egal cu al lui sau cu al ei sau cu al lui?
Nu ştiu dacă soluţia cu IQ-ul este corectă, dar având în vedere că majoritatea oamenilor au un nivel de inteligenţă mic spre mediu e oare corect să lăsăm majoritatea să decidă? Atâta vreme cât există oameni mai inteligenţi decât alţii – şi care pot, deci, să înţeleagă ce se petrece în jurul lor mai bine decât restul – nu ar trebui oare să le dăm acestora mai multă… egalitate? De unde s-a născut raţionamentul ăsta că respectând decizia majorităţii respectăm decizia care e cea mai bună pentru majoritate?
Să o luăm din alt punct de vedere. Democraţie. Bun, “demos”=popor, “cratos”=putere. Puterea poporului. Un sistem perfect pentru un popor educat. Dar atunci când creşti un popor de dobitoci, atunci când principiul de guvernare e “pâine şi circ” (uneori mai mult circ şi mai puţină pâine, că deh, circul e mai ieftin) rămâne oare la fel de eficient sistemul democratic?
Deci, ca să nu încep să bat câmpii (şi mai tare), pentru că e târziu şi mi-e somn: da, sunt de acord ca unii să fie mai egali ca alţii în anumite privinţe. Dacă eu sunt mai deştept, dă-mi mai multă putere de decizie ca unuia prost-grămadă! E doar o chestie de bun-simţ. Oricum, egalitatea în drepturi există doar în cerneala turnată în prima pagină a Constituţiei. Nu există egalitate, iar cel mai bun exemplu nu sunt ştabii care omoară oameni în accidente produse din vina lor şi scapă nepedepsiţi. Exemplul cel mai elocvent: dacă o fetiţă de 5 ani suferă de cancer şi în acelaşi timp, un puşcăriaş are nevoie de un rinichi, cu siguranţă nu vei dona bani pentru puşcăriaş. “Să putrezească naibii acolo!”. Ei bine, dragii mei, dacă aţi gândit aşa aţi încălcat cea mai preţioasă egalitate în drepturi: egalitatea dreptului la viaţă.
Vă las, multinaţionala mă oboseşte peste măsură!
P.S. Promit să caut însemnarea respectivă, pentru că postul chiar merită citit.
Categorisit la debitatii proprii | Etichete: banci, chestii serioase, da-ne doamne "câmpi" ca avem cu ce ii bate, uneori gândesc şi doare
Iarăşi stau şi cuget. Se pare că a-ţi vinde sufletul unei multinaţionale te transformă în filosof, sau filosoafă, după caz…
Fraţilor, eu am senzaţia că lumea asta e cam pe dos aşa. Sau oi fi eu pe dos? Peste tot aud numai criză financiară, bănci şi imobiliare. Mai cade un avion, mai moare un om, mai eliberează un criminal – astea-s chestii adiacente.
Şi ce nu înţeleg eu din toată harababura şi tot rahatul în care suntem este: (folow my lead)
De ce nu s-a gândit cineva să deschidă o bancă cu dobânzi normale (adică nu ceri 27 de mii şi plăteşti 90). Nu prea le am cu economia, în liceu am trecut la economie doar pentru că aveam foarte multe activităţi extra-curriculare şi profei mele i s-a părut că sunt “deşteaptă fără să am habar de economie” iar eu n-am contrazis-o. Deci poate că nu sunt cea mai potrivită pentru a căuta soluţii economice. Dar mă gândeam aşa, cum ar fi dacă ar deschide cineva o instituţie bancară care să nu te jecmănească??! Cine să facă asta? Cineva cu bani şi influenţă! Nu orice individ cu bani, influenţa e şi ea importantă. Nu mă interesează nici moralitatea unei astfel de persoane. Vreau doar o bancă mai cinstită sau mai puţin necinstită. Cu o promovare ca lumea, eu cred că ar putea să falimenteze granzii de pe piaţa bancară. Şi să-i lase să crape, să nu-i preia!! Da ştiu, visez. Sunt obosită şi mi-e somn… De-aia visez.
Ah, şi sunt şi furioasă. Constant furioasă. Îmi pierd răbdarea cu lumea din jurul meu… Dar cu asta o să vă plictisesc altă dată.
Categorisit la Uncategorized
Mmm… da, ştiu, în ultima vreme nu prea am fost prezentă pe site, iarscuza aia cu “n-am avut timp” n-o voi folosi, pentru că de data asta pur şi simplu nu am avut chef, mi-a fost lene, etc… Ştiu, nu e foarte flatant pentru aceia (puţini) care mă citesc, dar măcar sunt sinceră..
Acum simt iarăşi nevoia să scriu, renunţând la sarcasm, deşi mi-e destul de greu. Am ajuns la concluzia, zilele trecute, că sunt prea cinstită şi morală pentru lumea în care trăim. Nu, nu mă laud, sunt convinsă că sunt mulţi ca mine. Am ajuns să mă dezgust de rasa umană în aşa hal, încât să-ncep să folosesc asta pe post de dietă. Sunt eu prea naivă că nu-l înţeleg pe băieţaşul care mi-a şoptit zilele trecute, pe stradă “O să te f..t!”?? Sunt oare prea imatură ca să înţeleg omul care l-a înăţat să fure şi să cerşească pe băieţelu’ din tramvaiuţ 16 care se uita cu jind la mp3 playerul meu? Sunt extremistă pentru că uneri mă gândesc la execuţia pedofililor şi a majorităţii parlamentarilor? Sunt proastă pentru că văd rezolvări mai simple ale unor soluţii pe care politicienii noştri le complică? Sunt idioată pentru că nu înţeleg utilitatea unei legi care-mi violează intimitatea? Sunt redusă mintal pentru că nu văd cum aş putea să schimb eu ceva în haosul ăsta în care trăim? Sunt eu oare paranoică atunci când afirm că preşedintele nostru încearcă să instaureze dictatura?
Sunt eu toate astea sau îmi pot permite aroganţa de a afirma că AM DREPTATE??
Da, da, ştiu, ultimul post e cam exagerat. Dar, a fost aşa, o măsură de precauţie. Nu sunt superstiţioasă (am doar chestia cu sarea, pisica şi scara – care sunt mai mult obişnuinţe decât superstiţii) şi nici nu cred în vise, dar m-am trezit cam tulburată în dimineaţa aia. Aşa că m-am gândit… dacă scriu despre asta, statistic vorbind, şansele să se întâmple sunt mai mici decât dacă nu scriu.
E ca faza cu craterele create de bombe în Primul/Al doilea Război Mondial – oamenii se refugiau acolo pentru că se gândeau că şansele ca două bombe să cadă în acelaşi loc erau minime. Şi poate că nu-mi daţi dreptate, dar atâta vreme cât şansa ca o monedă aruncată în aer să cadă cu pajura este de 25%, şi nu 50% cum ar crede orice om normal, şi eu pot avea dreptate, nu?
Of, statistica asta!!!!
For dummies: Dacă arunci o monedă în aer există următoarele probabilităţi:
1/4 să cadă cu capul
1/4 să cadă cu pajura
1/4 să cadă pe muchie
1/4 să nu cadă deloc.
Şi încă ceva, uneori 1+1=0!!
Te-ai gândit vreodată cum ar fi lumea fără tine? Mai bună? Mai rea? La fel?
Aseară am avut un vis ciudat. Eram într-un avion care se prăbuşea. Mâine zbor cu avionul…
De zburat, zbor cu avionul de la 5 ani şi nu mi-e frică. De obicei înainte să plec undeva cu avionul se prăbuşeşte un alt avion înainte cu aproximativ o lună. Am ajuns să consider asta mai mult decât o coincidenţă sinistră, pentru mine e o protecţie statistică. Sunt şansele destul de mici să se prăbuşească mai mult de un avion într-o lună.
În fine, luna asta n-am auzit de niciun avion prăbuşindu-se. Bine, nici n-am urmărit ştirile…
Revin la visul meu de aseară. Anul ăsta am zburat de 9 ori şi nu am avut fiorii ăştia reci pe spate. Ce naibii e cu mine? M-am înarmat cu un mp3 şi nişte Sedatif PC, că am auzit că ajută…
Şansele să mor mâine sunt de 1 la 11 milioane. Nu ştiu exact cine face calculele astea şi mai ales, cum, dar ar fi foarte sinistru să se întâmple, după ce am postat asta aici, nu?
Poate aşa am şi eu 15 minute de celebritate, daca EasyJet-ul meu de mâine se prăbuşeşte…
Apropo, la mulţi ani!
P.S. Dacă auziţi la ştiri ceva de un zbor spre Madrid de la ora 12:40…
